Falsa aşteptare a unui Nobel pentru Pace şi riscul deraierii democratice în România

Donald Trump şi-a reinventat, nu doar în faţa propriului electorat, ci şi a întregii lumi, imaginea de preşedinte al păcii, un mediator providenţial opus liderilor belicoşi ai noii ordini globale. Dar acelaşi Trump care îşi proclamă meritele pentru înţelegeri superficiale în Orientul Mijlociu recurge acasă la un limbaj de război civil şi la ameninţări militare împotriva propriilor cetăţeni, transformând pacea într-un spectacol geopolitic şi violenţa într-un instrument de legitimare internă.

Această dublă scenografie nu este exclusiv americană, ci reverberează în întreaga Europă, unde populiştii au învăţat - ori au fost învăţaţi - că invocarea păcii poate deveni un capital electoral sigur atunci când este dublată de un naţionalism agresiv, iar falsa aşteptare a unui Premiu Nobel pentru Pace s-a transformat într-o metaforă a inocenţei imaginare, o formă de autoabsolvire morală care ascunde erodarea democraţiei sub aplauzele noilor fascişti şi legitimează, prin spectacolul pur al virtuţii, o nouă formă de violenţă simbolică.

Trump nu este singurul lider care confundă pacea cu supunerea şi consensul cu tăcerea, iar în Europa Centrală şi de Est discursurile de tip pacifist au fost adoptate nu doar de regimuri autoritare, ci şi de cei care se revendică pro-europeni, transformând în numele stabilităţii pacea într-o simplă absenţă a conflictului şi liniştea într-un instrument al fricii, astfel încât în România această retorică se conturează tot mai vizibil şi face din aşa-numita pace socială un mijloc de discreditare a protestului, de stigmatizare a criticii şi de neutralizare a oricărei confruntări autentice de idei.

Dincolo de orice context electoral, această promisiune a păcii trădează o frică adâncă de pluralism, iar liderii care o invocă, fie că se numesc Trump, Orban sau epigonii lor locali, ştiu că democraţia este zgomotoasă, fragmentată şi adesea neliniştitoare, motiv pentru care preferă simulacrul liniştii, acea tăcere autoritară ambalată în vocabularul păcii, pe care o recunoaştem din propria noastră experienţă postrevoluţionară, când promisiunea unui „preşedinte pentru liniştea noastră” a inaugurat o cultură politică a resemnării prezentată drept virtute civică, dar care, prin reacţia firească a societăţii, a născut şi germenii unei democraţii fragile, dar reale, construite în jurul libertăţii şi al dezbaterii publice. În aceste gesturi izolate, adesea invizibile, se află, poate, ultima resursă a rezistenţei democratice.

România traversează astăzi o etapă în care reflexele trumpiste se rescriu în cheie locală, iar discursul despre „liniştea naţională”, despre „preşedintele echilibrului” sau despre „guvernul ordinii” devine tot mai prezent, pacea socială fiind invocată nu pentru a tempera ura, ci pentru a dezarma critica, iar această transpunere a modelului preşedintelui păcii este cu atât mai periculoasă prin caracterul ei mimetic cu cât nu instituie un autoritarism declarat, ci cultivă o cultură a resemnării, o formă lentă şi aparent benignă de normalizare a abuzului. Într-un asemenea climat, toţi micii dictatori ai instituţiilor, ai administraţiei, ai universităţilor sau ai organizaţiilor publice îşi descoperă instinctele autoritare validate şi transformă obedienţa în virtute, confundând disciplina cu ordinea şi controlul cu stabilitatea. Iar acest lanţ de mici dominaţii legitimează în tăcere o putere difuză care se insinuează pretutindeni, sub forma unei raţionalităţi administrative ce înlocuieşte deliberarea cu frica şi responsabilitatea cu conformismul.

În această logică, democraţia încetează să mai fie un proces şi devine o piedică. Consultarea publică este etichetată drept „instabilitate”, disidenţa e asimilată „trădării”, iar universităţile şi universitarii critici sunt desemnaţi ca „surse de tensiune”. Într-o tăcere convenabilă, puterea se autolegitimează, repetând acelaşi refren: noi aducem pacea, ceilalţi vor haosul.

Aici se deschide distincţia esenţială între două sensuri ale păcii. În tradiţia deliberativă a lui Jurgen Habermas, pacea este rezultatul unui dialog public raţional, un produs al dezbaterii civice şi al consensului argumentat, o construcţie democratică întemeiată pe încredere şi transparenţă, în timp ce în lectura genealogică a lui Michel Foucault pacea nu desemnează un echilibru moral, ci rezultatul unui proces istoric de disciplinare a corpurilor şi de control al discursului prin care puterea modernă transformă liniştea în mecanism de guvernare şi armonia socială în tehnică a supunerii. Între aceste două sensuri, al dialogului şi al disciplinării, se decide soarta democraţiei româneşti.

Semnele pacificării autoritare sunt deja vizibile în subfinanţarea cronică a educaţiei şi a culturii civice, în presiunile exercitate asupra instituţiilor autonome şi în retorica despre o ordine morală impusă de sus, iar ceea ce se clamează nu este pace, ci o formă de pacificare a spiritului public, un control blând care transformă conflictul democratic într-o vină colectivă şi îl goleşte treptat de funcţia sa vitală de corectiv al puterii.

România rămâne încă o democraţie de limită, fragilă, dar rezistentă, mereu expusă tentaţiei de a confunda consensul cu supunerea, iar mitologia păcii sociale devine, în acest context, o primejdie majoră care promite armonie şi sfârşeşte prin a produce uniformitate, solicită tăcerea în numele responsabilităţii şi restrânge spaţiul critic prezentându-l ca pe o dovadă de maturitate, atunci când în realitate nu face decât să aşeze conformismul acolo unde ar trebui să existe reflecţie şi libertate.

Adevărata pace - aceea pe care o apără democraţiile mature - nu înseamnă absenţa conflictului, ci instituţionalizarea civilizată a acestuia, un proces care se construieşte prin reguli, transparenţă, respect reciproc şi curajul diferenţei, în care rolul societăţii civile devine fundamental, deoarece ea transformă tensiunea în dialog, revendicarea în negociere şi divergenţa în responsabilitate publică, oferind democraţiei nu liniştea falsă a conformismului, ci ritmul viu al dezbaterii care o ţine trează.

Când un lider se autoproclamă „omul al păcii”, dar atacă justiţia, autonomia locală, drepturile individuale şi ale omului, autonomia spaţiului universitar, presa sau societatea civilă, avertismentul devine clar: nu despre pace este vorba, ci despre controlul spaţiului public. România n-ar trebui să repete această eroare.

O pace impusă de la vârful puterii nu e decât preludiul unui război cu democraţia însăşi - un război tăcut, dar devastator, în care liniştea devine masca fricii şi consensul, preludiul supunerii.