MApN umflă artificial o finanţare din SAFE, să cosmetizeze colapsul de la Mangalia

Statul român este dispus să umfle deliberat o comandă de aproape un miliard de euro, prin mecanismul SAFE, pentru ca un investitor privat să fie convins să înghită o gaură de 180 de milioane de euro la Şantierul Naval Mangalia, evaluat oficial la doar 87 de milioane, reiese din declaraţiile făcute de Radu Miruţă, ministrul Apărării Naţionale, în cadrul unui podcast publicat la finalul săptămânii trecute pe site-ul explicativ.com, declaraţii rămase neobservate de mass-media de profil din ţara noastră.

Ministrul Apărării, Radu Miruţă, nu doar că a confirmat ceea ce articolele din ziarul BURSA au documentat sistematic în ultimele luni, dar a dus logica până la capăt şi a formulat-o fără perdea: „Am gândit datul acestei comenzi (n.red. - e vorba despre cele două OPV-uri şi două vedete de scafandri) prin SAFE, de 1 miliard de euro, pentru ca miliardul ăsta de euro să fie suficient de atractiv pentru un producător care să vină să-şi asume pierderea, eventual de 180 pentru valoarea de 87, pierderea asta fiind compensată de profitul pe care l-ar face prin producţia la Mangalia 2 Mai a acestor patru nave”.

Este, probabil, cea mai sinceră descriere a unei politici industriale din România ultimilor ani: nu corectezi un dezastru, îl împachetezi într-un contract suficient de mare încât să nu mai pară dezastru. Realitatea pe care BURSA a expus-o între februarie şi aprilie 2026 nu lasă loc de iluzii. La Şantierul Naval Mangalia nu mai vorbim despre o companie în dificultate, ci despre un colaps industrial în toată regula, care în luna aprilie s-a transformat în faliment: planul de reorganizare respins de Damen Shipyards Group, intrarea iminentă în faliment, salarii neplătite de luni de zile, proteste şi concedierea a peste o mie de oameni.

Cifrele sunt la fel de crude ca declaraţiile ministrului: un activ evaluat la circa 85-87 de milioane de euro şi datorii care au urcat spre 162-180 de milioane de euro, în creştere constantă. Aceste date nu sunt simple statistici, ci sunt dovada că şantierul nu mai funcţiona economic, fiind un activ toxic pe care piaţa, în mod normal, îl evită.

Şi totuşi, statul nu doar că a refuzat să accepte acest verdict, ci încearcă să-l răstoarne printr-o inginerie financiară care sfidează logica elementară. Exact ceea ce ministrul Apărării spune fără ocolişuri: nimeni nu cumpără ceva de 87 cu datorii de 180, aşa că statul creează artificial un stimulent de un miliard. Nu pentru că navele ar costa atât în mod natural, ci pentru că pierderea trebuie „înghiţită” de eventualul cumpărător, pe care sursele contactate de noi îl numesc ca fiind gigantul Rheinmetall.

Menţionăm că în ultimele trei luni am descris în articolele din ziarul BURSA respectivul mecanism: încă din februarie, ministrul Miruţă admitea că „doar jucând cu aceşti doi parametri, şantierul va muri” şi că salvarea depinde exclusiv de comenzi militare finanţate inclusiv prin SAFE. Cu alte cuvinte, nu există intenţia niciunui plan de restructurare valid, nu exista o soluţie juridică solidă, nu exista un model de business, ci doar ideea că Armata trebuie să devină clientul de ultimă instanţă.

Între timp, realitatea a continuat să se degradeze: investitorii potenţiali au venit, au analizat, au plecat sau au rămas în expectativă, inclusiv grupuri precum MSC sau Rheinmetall, interesate mai degrabă de oportunitate decât de o gaură financiară sigură. Pentru că piaţa funcţionează simplu: nu cumpără pierderi. Iar aici intervine „soluţia” statului român, una pe care BURSA a descris-o în mod repetat ca fiind nu o salvare, ci o perpetuare a cauzelor care au dus la dezastru. În loc să corecteze intervenţia politică din 2018 - când guvernul Dăncilă, la propunerea lui Liviu Dragnea, a refuzat să dea contractul pentru cele patru corvete militare companiei Damen, care deţinea 49% din Şantierul Naval Mangalia -, statul o dublează. În loc să lase mecanismele pieţei să cureţe situaţia, le înlocuieşte cu comenzi impuse. În loc să reducă pierderile, le redistribuie.

Declaraţia ministrului Apărării Naţionale este, de fapt, recunoaşterea oficială a acestei logici: statul român ştie că şantierul nu valorează cât datoriile sale şi acceptă să plătească diferenţa indirect, prin contracte publice. SAFE devine astfel nu un instrument de securitate, ci un mecanism de acoperire a unei găuri financiare. Navele nu mai sunt scopul, ci pretextul.

Ironia supremă este că toate aceste lucruri au fost prezentate deja în paginile ziarului nostru: blocajul decizional, conflictul cu Damen, incapacitatea de reorganizare, presiunea politică pentru comenzi, ignorarea realităţilor industriale. Ministrul Radu Miruţă nu a făcut decât să le lege într-o propoziţie unică şi devastatoare.

În final, nu mai este vorba despre salvarea unui şantier, ci despre testarea unei limite: cât de mult poate statul să deformeze realitatea economică înainte ca nota de plată să devină imposibil de ascuns. Pentru că diferenţa dintre 87 şi 180 nu dispare printr-un contract de un miliard. Doar se mută din bilanţul unei companii în buzunarul public. Pentru că banii din SAFE reprezintă un credit luat de statul român. Iar miliardul de euro alocat pentru prezumtivii cumpărători ai Şantierului Naval Mangalia va trebui returnat, cu dobânda aferentă, din bugetul de stat.

Iar dacă aceasta este „strategia”, atunci Şantierul Naval Mangalia nu este salvat. Este doar ambalat mai scump.