Proiectul unei forţe navale europene prinde contur

Într-un moment în care unele state membre ale ONU, care nu au semnat sau ratificat Convenţia Naţiunilor Unite privind dreptul mării, cadrul juridic care garantează libertatea de navigaţie şi interzice taxarea tranzitului prin strâmtori internaţionale (UNCLOS), încep să restricţioneze şi chiar să monetizeze accesul la rute maritime esenţiale, Europa are nevoie de o forţă navală comună, se afirmă într-un articol publicat de site-ul Euractiv. Potrivit sursei citate, ideea respectivă a început să prindă contur în cancelariile occidentale, fapt demonstrat, potrivit cotidianului The Guardian, de acţiunea Marii Britanii care, aşa cum a anunţat Gwyn Jenkins, şeful Marinei Regale Britanice, doreşte să creeze o forţă navală unificată cu nouă ţări europene pentru a descuraja viitoarele ameninţări ruseşti de la „graniţa maritimă deschisă” din nord.

Un alt motiv pentru care este nevoie de o forţă navală europeană este ceea ce se întâmplă în Strâmtoarea Hormuz, arată sursele citate. Iranul a instituit taxe de până la 2 milioane de dolari pentru traversarea uneia dintre cele mai importante artere energetice ale lumii, fiind prima dată în istoria modernă când un stat introduce o taxă permanentă de suveranitate asupra unei strâmtori internaţionale. Mai mult decât atât, sistemul nu este neutru: China, Rusia şi India beneficiază de tratament preferenţial privind accesul navelor acestora în Strâmtoarea Hormuz, în timp ce multe state sunt dezavantajate. Practic, nu vorbim despre o simplă taxă de trecere, ci despre un instrument de coerciţie economică, o armă geopolitică instituită de regimul de la Teheran.

Datele sunt grăitoare. Aproximativ 20% din fluxul global de petrol şi o parte semnificativă din comerţul mondial de gaze naturale lichefiate tranzitează zilnic Strâmtoarea Hormuz. Pentru Europa, impactul este direct: între 12% şi 14% din importurile de LNG (gaz natural lichefiat) provin din Qatar şi depind de această rută. În paralel, aproximativ 40% din comerţul global trece prin Strâmtoarea Malacca, iar fluxurile comerciale dintre Europa şi Asia depind critic de această arteră. În Marea Roşie, Bab el-Mandeb devine, la rândul său, un punct de presiune, în condiţiile în care rebelii Houthi au ameninţat cu impunerea propriilor taxe de tranzit. Nu mai vorbim despre incidente izolate, ci despre un model care începe să se reproducă.

Această evoluţie confirmă ceea ce experţii avertizau de luni de zile: libertatea de navigaţie nu mai este garantată implicit. „Regulile nu se prăbuşesc peste noapte, dar pot fi erodate punct cu punct”, a afirmat recent un ministru de finanţe din G20, potrivit Euractiv. Iar precedentul creat de Iran este primul dintr-o posibilă serie. Dacă rămâne necontestat, alte state cu poziţii geografice strategice vor fi tentate să urmeze acelaşi model. Ideea de „global commons” - oceanele ca bun comun al umanităţii - riscă să fie înlocuită de o logică de fragmentare şi control.

În mod tradiţional, garantul acestei libertăţi au fost Forţele Navale ale SUA, dar capacitatea lor de a acţiona rapid şi decisiv în toate teatrele simultan este din ce în ce mai limitată. Mediul operaţional din zone precum Golful Persic este extrem de complex, saturat de mine navale, drone şi rachete antinavă, ceea ce creşte exponenţial riscurile şi costurile intervenţiei. În primele săptămâni ale actualei crize din Orientul Mijlociu, reacţia americană a fost întârziată şi prudentă, ceea ce a permis consolidarea noului statu-quo. Vidul de putere creat nu este teoretic, ci palpabil.

Pentru Europa, consecinţele sunt multiple şi imediate, susţin sursele citate, care arată că au crescut costurile de transport maritim, primele de asigurare pentru navele care tranzitează zonele de risc şi că lanţurile de aprovizionare au început să se fragmenteze. Într-o economie profund dependentă de importuri de energie, materii prime şi componente industriale, aceste evoluţii se traduc în presiuni inflaţioniste şi vulnerabilitate strategică. De aceea, nu mai este doar o problemă de securitate, ci una care ajunge direct în preţul energiei, al alimentelor şi al bunurilor de consum.

În acest context, ideea unei forţe navale europene nu mai poate fi amânată, arată sursele citate. Europa dispune deja de elemente semnificative ale unei astfel de capabilităţi. Franţa şi Regatul Unit operează portavioane şi au experienţă în proiecţia de forţă la distanţă, iar structurile maritime ale NATO - grupurile navale permanente şi cele de deminare - oferă un cadru operaţional existent. Problema nu este lipsa resurselor, ci fragmentarea şi absenţa unei comenzi integrate orientate către interesele europene.

Construirea unei armade europene ar presupune, în primul rând, integrarea acestor capabilităţi într-un sistem coerent. Nu este nevoie de o flotă nouă, ci de coordonarea celor existente sub o doctrină comună şi cu obiective clare. Capacitatea de escortă a convoaielor comerciale devine esenţială. Lecţiile istorice sunt clare: în timpul războiului petrolier din anii "80, operaţiunile de escortă ale SUA au redus drastic atacurile asupra transporturilor maritime şi au restabilit fluxurile comerciale. Europa trebuie să poată face acelaşi lucru independent.

În al doilea rând, sursele citate susţin că este nevoie de investiţii în capabilităţi specifice mediului actual: război antimină, apărare împotriva dronelor, protecţie antirachetă, supraveghere maritimă avansată şi logistică navală pentru desfăşurări pe termen lung. Fără aceste elemente, orice prezenţă navală este simbolică, nu operaţională. În al treilea rând, trebuie dezvoltate parteneriate strategice cu statele care controlează sau protejează aceste zone sensibile, de la Singapore şi Malaysia, în Asia de Sud-Est, până la statele din Golful Persic.

Sursele citate mai arată că mecanismul SAFE, care prioritizează apărarea terestră şi aeriană, reflectă o abordare incompletă a securităţii europene. Oricât de sofisticate ar fi sistemele de apărare antiaeriană sau forţele terestre, ele nu pot compensa vulnerabilitatea unei economii care depinde de rute maritime nesecurizate.

De aceea, Europa nu poate vorbi credibil despre autonomie strategică dacă nu îşi poate proteja propriile fluxuri comerciale şi energetice. Costurile unei astfel de transformări sunt semnificative, dar alternativele sunt mult mai costisitoare. Dacă tendinţa actuală continuă, fiecare punct de strangulare maritimă va deveni o sursă de taxe, incertitudine şi risc geopolitic. Într-un asemenea scenariu, Europa va plăti nu doar mai mult pentru energie şi bunuri, ci şi în termeni de influenţă şi stabilitate. O forţă navală comună nu este doar o investiţie militară, ci o condiţie pentru supravieţuirea modelului economic european. În joc nu este doar libertatea de navigaţie, ci capacitatea Europei de a rămâne un actor relevant într-o lume în care regulile nu mai sunt respectate decât dacă sunt apărate.