Reforma administraţiei sau cuadratura cercului pe plaiurile Carpato-Danubiano-Pontice

Întrebările hamletiene se rostogolesc în ritm alert, zilnic, pe burtierele canalelor de ştiri cu timpi însumaţi de ”breaking news” mai mari decît timpul total de emisie: face sau nu face Bolojan ”Reforma”. Care reformă? Păi, să zicem că începem cu cea a administraţiei publice. Bolojan a lucrat la nivel local, nu doar o zi două, ştie de la firul ierbii. Acum, a ajuns la vîrf, e cel mai bine plasat să desfacă nodul gordian de la care atîrnă, putem zice, trecutul, prezentul şi viitorul ţării. Nu glumesc, deloc. Chiar atîrnă! Trecutul l-am ratat cu seninătate, prezentul îl ratăm cu inconştienţă, dar consecvent, cel puţin de vreo trei decenii şi mai bine....mai rămîne viitorul. Pentru acest viitor lucrează domnul Bolojan şi acolo ne aşteaptă rezultatele piramidalei reforme a administraţiei pe care, se zvoneşte în tîrg, e gata să o dezlănţuie. Deocamdată a început cu...un pas mic, lîngă care este gata să îl pună şi pe următorul. Pas cu pas! (Unde am mai auzit noi formula asta.....?!!) Mă rog, să lăsăm memoria în pace şi să vedem despre ce este vorba. Deocamdată, tăiem din schemele diferitelor instituţii ale administraţiei şi din salariile celor angajaţi pe acolo. ”Soluţia” nu deţine cîtuşi de puţin brevetul vreunei invenţii piramidale. Nici măcar drept ”inovaţie” sau ”îmbunătăţire” nu se califică. Au folosit-o toate regimurile de guvernare din România interbelică, comunistă şi post-comunistă. Este cunoscută şi arhicunoscută pe meleagurile noastre, din vremuri ”imemoriale”, sub formula arhetipală ”Anteriul lui Arvinte”. Bietul călugăr, în sărăcia lui lucie, avea un singur anteriu. Cînd se rupea pe la poale, în faţă, tăia din spate şi cîrpea faţa, iar cînd se rupea pe la spate, mai tăia o bucată din faţă şi...şi tot aşa! Se poate zice că omul era un împătimit, un erou, al ”reformei permanente”. Cu rezultatul vizibil şi inevitabil că nu avea niciodată un anteriu întreg, demn de acest nume, ci doar o zdreanţă cîrpită păgubos, cînd într-o parte, cînd într-alta. Aşa cum s-a remarcat deja, fără prea mari eforturi de observaţie sistematică ori de alambicate structurări teoretice, chestia asta se poate numi oricum, numai reformă NU!

Eu sunt încă şi mai radical şi, cu riscul de a mă repeta, o mai spun acum o dată: ”Reforma” ca abordarea strategic-conceptuală nu poate oferi soluţii la problemele administraţiei din România. Mai larg, la nici un fel de probleme ale României în acest secol XXI. Vremea ”reformelor” a trecut de mult!! Nu insist, dar zic, aşa...ca să se ştie. Fiind dat un (sub)sistem oarecare de interacţiune, în cazul nostru socială, reforma se face cu conservarea tuturor caracteristicilor iniţiale, input, output, soluţii de interacţiune funcţională etc. Schimbările introduse prin reforme, dacă sunt bine gîndite şi coerente cu ”logica sistemului”, produc doar efecte, uneori foarte importante, de ameliorare. Mai ales în registrul fiabilităţii, al preciziei, al reducerii consumurilor specifice, al unora dintre parametrii outputului, fără a altera structural natura funcţională sau arhitectura sistemului. Cum spun eu, mai pe şleau, dacă ai un sistem, să zicem mecanic, numit ”maşină de tocat carne”, şi vrei să îl reformezi, atunci îi ascuţi mai bine cuţitele şi sita, eventual le înlocuieşti cu altele noi, pui nişte şaibe şi vaselină ca să reduci frecarea valţului la ieşirea spre mîner, îi schimbi mînerul cel vechi cu unul mai ergonomic etc. Dacă, însă, îţi dă prin cap ”să reformezi” maşina de tocat, astfel încît, în acelaşi timp, să spele ori să cîrpească ciorapi, atunci...ai dat-o în bară. Conceptul de reformă este inoperant! Poţi în schimb să reproiectezi de la zero maşinăria şi, cu puţină creativitate, să obţii un sistem mecanic capabil, în acelaşi timp, să toace şi carne, să spele şi ciorapi! Nu că mi se pare prea atrăgătoare combinaţia, dar se poate! Dacă o iei de la zero şi dacă faci cu totul şi cu totul altă maşinărie decît cea iniţială!

În acest punct, în faţa acestei ”dileme” se află şi ”Administraţia Bolojan”. Nu foloseşte absolut nimănui şi nu poate duce nicăieri o abordare ”pe calea reformelor”. Ce să reformezi? Un mecanism şi nişte instituţii rău croite încă din concept acum mai bine de un secol ajunse prin utilizare prelungită şi deformări devenite parametrii standard, adevăraţi monştrii ai lipsei de funcţionalitate şi ai consumului supra-exagerat de resurse, financiare şi umane? Nişte castele kafkiene fără nici un fel de efecte sociale pozitive, dar care înghit, doar spre folosul lor, uriaşe resurse, oportunităţi şi timp social?!! Aceasta este realitatea, dacă vrem să o privim în faţă şi să înţelegem diferenţa dintre reforme şi construcţie de la zero. Am spus că nu foloseşte nimănui? Am greşit....din viteza condeiului! Priponirea României la nivelul ”reformelor” nu este o simplă eroare teoretică, ci o afacere cît se poate de practică şi foarte bănoasă. De miliarde. Atît pentru unii din interior, cît şi pentru unii din afară. ”Reformele” drumurilor din România, spre exemplu, care constau, în cea mai mare parte, în a umple cu nisip şi o găleată de bitum slab miile de găuri pe km liniar, au făcut cîţiva miliardari în ţărişoara noastră dragă. În schimb, au dus infrastructura rutieră a oraşelor la standarde sub cele ale anilor 1960! La fel şi ”reformele” de la calea ferată, la fel şi reformele din construcţii, din învăţămînt ori din sănătate etc Ieşirea din cercul vicios al reformelor care ne întorc în timp, în loc să ne împingă înainte este o soluţie, dar una care ameninţă ”de moarte” pătura superpusă a profitorilor tranziţiei fără de sfîrşit. Iar, această pătură are deja putere. Multă putere. Inclusiv puterea de a ”juca pe degete” lumea politicii din România şi de a obţine mereu bugetele, altfel generoase, ale altor şi altor ”reforme” care vor umple conturilor protipendatei româneşti cu iahturi la Monaco şi relaţii privilegiate la Washington şi Bruxelles. Administraţia din România trebuie nu reformată, ci reconstruită de la zero. Reproiectată, începînd cu stabilirea precisă, printr-un nou contract social cu cetăţenii acestei ţări, a scopurilor funcţionale (outputului) şi a etaloanelor de performanţă pentru fiecare instituţie fundamentală: minister, consiliu judeţean, primărie, instituţie centrală/locală de control, de aplicare a legii etc. Administraţia ţării, dacă rămîne ca astăzi, doar o juxtapunere, o înghesuială la grămadă, o cacofonie de instituţii care nu se corelează în nici un fel, atunci degeaba schimbăm, fie şi din temelii, una sau alta dintre ele. Administraţia unei ţări, dacă este să fie de succes, adică să sprijine, să promoveze dezvoltarea socială, la nivel individual, al comunităţilor şi al societăţii în ansamblu, atunci trebuie să fie un complex şi performant SISTEM, de instituţii, de reglementări şi formule eficiente de control pentru limitarea abaterilor funcţionale şi prevenirea instalării permanente a devierilor şi aberaţiilor. Acesta este un proiect demn nu de unul, ci de cîteva mandate prezidenţiale şi, orice guvern care ar vrea să rămînă în istoria acestei ţări cu ceva pozitiv, îşi poate fixa punctul zero al activităţii sale într-un astfel de punct.

România, dacă este să mai aibă vreodată o administraţie raţional-performantă, menită să rezolve problemele cetăţenilor şi, mai larg, probleme sociale esenţiale, aşa cum îi este rostul, nicidecum să aibă grijă de interesele şi buzunarele puternicilor zilei, de cele ale găştilor crescute parazitar ciorchine pe structura eşuată a unui eşafodaj politic disfuncţional, pe încrengătura stufoasă şi inutilă a instituţiilor din administraţia centrală şi locală, atunci ea nu trebuie reformată, ci reproiectată de la zero!!! Precum maşina de tocat carne! Din această dilemă, vorba lui Farfuridi....nu puteţi ieşi!