Ultima instituţie

Într-o Românie în care criza politică este endemică, iar criza guvernamentală expune vidul de putere şi riscă să devină criză de sistem, ultima instituţie care mai funcţionează este preşedinţia. Semiprezidenţialismul românesc conţine o asimetrie care se manifestă rar, iar în vremuri obişnuite lucrează împotriva şefului statului. Atât timp cât există o majoritate parlamentară, preşedintele dispune de pârghii limitate de acţiune, şi din această cauză, cum aşteptările sunt mari, toţi predecesorii actualului locatar de la Cotroceni au sfârşit prin a dezamăgi. Când însă majoritatea nu se mai poate constitui, raportul de forţe se răstoarnă. Desemnarea premierului, promulgarea, numirile, apărarea şi politica externă rămân singurele mecanisme care mai produc decizii obligatorii, iar un guvern demis ar trebui să administreze sub controlul preşedintelui fără să datoreze nimic Parlamentului. Aşa s-a întâmplat în 2009, când un guvern demis a administrat afacerile curente până după alegerile prezidenţiale. Cert este că o criză de guvern nu influenţează în mod egal toţi actorii instituţionali, ci mută puterea către singura instituţie rămasă în funcţiune, şi o face prin construcţie, nu prin uzurpare.

Odată înţeles acest lucru, peisajul politic românesc capătă o altă dimensiune instituţională. Oricine doreşte să deţină puterea într-un asemenea aranjament are două posibilităţi, fie cucereşte preşedinţia, fie o neutralizează. Prima cere alegeri şi un candidat care să câştige. A doua cere o suspendare, adică o majoritate a parlamentarilor şi un referendum, iar referendumul se câştigă numai dacă electoratul care a ales preşedintele îl abandonează. Extrema dreaptă nu poate produce singură niciuna dintre cele două condiţii, dar nici nu are nevoie.

Suspendarea cere o majoritate a parlamentarilor, iar într-un Parlament în care nicio coaliţie nu mai funcţionează, voturile se pot aduna bucată cu bucată, de la grupuri mici şi de la aleşi care nu mai răspund în faţa nimănui, fără ca vreun partid pro-european să fie nevoit să-şi asume public operaţiunea. Această primă condiţie o produce criza însăşi, care ţine de luni bune Parlamentul fără majoritate. Lecţia suspendării din 2012, când doar neatingerea cvorumului de validare l-a salvat pe cel vizat, dovedeşte că procedura nu este sigură nici pentru cei care o pornesc. Între timp, cvorumul a coborât la 30% din alegătorii înscrişi pe liste, ceea ce schimbă calculul, dar nu-l răstoarnă, fiindcă nici aşa extrema dreaptă nu atinge singură pragul, iar demiterea cere pe deasupra majoritatea voturilor exprimate. Un preşedinte n-ar putea fi îndepărtat, prin urmare, decât dacă o parte dintre cei care l-au ales sunt mobilizaţi să voteze împotriva sa. Nimeni nu-i poate aduce la urne dacă nu sunt convinşi, iar de câteva luni tocmai o astfel de mobilizare se pregăteşte. Să fie pedagogie sau strategie?

În orice caz, atacurile din ultima vreme asupra preşedinţialului au devenit frontale. Într-o partidă de şah politic miza rămâne poziţia, dar regulile sunt respectate. Dar acum obiectul atacului nu mai este poziţia preşedintelui, ci instituţia însăşi. Ultimele luni au produs, una după alta, cinci situaţii care lucrează în acelaşi sens. Situaţiile de mai jos nu sunt aşezate în ordine cronologică, ci după influenţa pe care o au asupra instituţiilor şi, mai ales, asupra celei prezidenţiale.

Prima situaţie este consecinţa reacţiilor actorilor politici şi instituţionali la calendarul numirii unui nou guvern. Constituţia nu prevede niciun termen şi nicio urmare pentru amânarea rezolvării crizei guvernamentale, iar ceea ce părea multă vreme o scăpare fără însemnătate se dovedeşte în circumstanţele actuale un răgaz folositor unora. Amânarea nu costă nimic, această stare de interimat asigură o guvernare fără răspundere, iar timpul care trece nu lucrează împotriva celor care ar putea să încheie criza. Aceasta este temelia pe care se vor construi toate celelalte.

A doua situaţie este legată de avatarurile legii integrităţii, unde regula după care un ales îşi pierde mandatul a fost rescrisă chiar în plină criză guvernamentală. Legea trebuia adoptată, fiind jalon în PNRR, cu 770 de milioane de euro care depindeau de votarea sa, iar un text care este condiţie de finanţare este cel mai potrivit vehicul pentru a se introduce pe parcursul dezbaterii un articol otrăvit, de vreme ce adversarul nu-l poate opri fără să devină responsabil pentru asta. Norma care lasă fără mandat un primar aflat sub o constatare definitivă de conflict de interese a fost agăţată acolo, cu termene alese de cei care ştiau prea bine cine va fi afectat de ea. Dar formal este o regulă generală, pentru că mulţi alţi aleşi îşi vor pierde mandatul. Ce contează este, însă, că o regulă privind mandatele, de care nimeni nu ar fi trebuit să se atingă în timpul conflictului, a devenit o mutare politică cu destinatar cunoscut.

A treia priveşte forul care decide. Legea ANI a ajuns mai întâi la Curtea Constituţională, iar contestaţia nu era fără temei, de vreme ce mulţi se aşteptau ca norma să fie găsită retroactivă. Curtea a decis altfel, cu majoritate şi cu trei opinii separate, iar o înfrângere la limită, într-o chestiune în care trei judecători au gândit ca reclamanţii, este un rezultat obişnuit acolo unde instituţiile funcţionează. Numai că la noi cazul a fost mutat la Bruxelles, unde Comisia Europeană nu are nicio competenţă asupra unei asemenea legi şi unde a răspuns, previzibil, că o va evalua la ultima cerere de plată. Cine caută un judecător fără competenţă după ce a pierdut la cel competent nu mai caută dreptate, iar scrisoarea celor doi lideri de grup din Parlamentul European a cerut, sub acoperire juridică, exact ca o regulă românească să nu se aplice unui cetăţean străin. Cândva, în Principatele Unite, existau aşa-numiţii sudiţi, cetăţeni ai unor puteri străine, cunoscuţi ca „supuşi austrieci”, ale căror fapte se judecau la consulatele lor, iar de acest regim România s-a eliberat abia odată cu independenţa. Extremei drepte, care susţine de ani buni că avem două feluri de cetăţeni, cei ai locului şi cei ocrotiţi din afară, i s-a livrat astfel, într-o singură zi, exemplul pe care nu izbutise să-l fabrice. Efectul principal nu s-a produs însă la Timişoara, ci la Cotroceni, fiindcă un preşedinte obligat să promulge legea după decizia Curţii a fost transformat de propria lui tabără în autorul unei nedreptăţi pe care n-o putea împiedica, adică tocmai resursa de care are nevoie o suspendare.

A patra situaţie priveşte o funcţie în care intrarea este reglementată, dar nu şi ieşirea. Legea spune că directorul Serviciului de Protecţie şi Pază este numit de preşedinte, la propunerea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, şi nimic mai mult. Nici cât ţine mandatul, nici dacă titularul este evaluat vreodată, nici cum se încheie funcţia. Un asemenea aranjament nu produce nici stabilitate, nici rotaţie şi depinde mult de context, dar şi de marja de manevră a preşedintelui, care astăzi este redusă.

Aici stă şi utilitatea cazului pentru cei care-l folosesc acum. Preşedintele nu poate schimba directorul singur, ci are nevoie de o propunere a CSAT, greu de obţinut fără majoritate parlamentară şi cu guvern demis. Verificarea trecutului, care ar fi închis discuţia într-un fel sau altul, nu s-a făcut niciodată, iar dosarul deschis în 2008 la cererea unui particular n-a produs nici măcar exonerarea. Se cere, prin urmare, exact ceea ce cel vizat nu poate face, iar refuzul devine automat o dovadă a dependenţei sau cinismului său. Şi toate acestea fiindcă un dosar care nu poate fi închis poate fi folosit la nesfârşit.

Restul argumentului antiprezidenţial l-a livrat chiar răspunsul preşedintelui de la Chişinău. Întrebat de ce nu a fost verificat şeful serviciului, preşedintele a invocat o verificare făcută la numire prin CSAT, procedură care nu există nici în lege, nici în istoria instituţiei care ar fi trebuit să o facă. Explicaţia adevărată era la îndemână şi-l scutea de complicaţii, dar n-a folosit-o.

A cincea situaţie priveşte cuvintele folosite pentru a concerta atacul şi a închide întreaga construcţie argumentativă. Un sistem de reguli nu se recunoaşte după faptul că toată lumea e mulţumită de rezultate, ci după faptul că cel care pierde acceptă rezultatul şi continuă să joace. Acceptarea învinsului este singurul test practic al existenţei unei instituţii, iar acesta se dă de fiecare dată când cineva pierde.

Ce s-a întâmplat după decizia CCR este refuzul acestui test. O sesizare formulată chiar de cei nemulţumiţi a fost judecată, respinsă cu majoritate şi cu trei opinii separate, motivată şi publicată. Aceasta este funcţionarea regulii, nu absenţa ei. A numi un asemenea deznodământ sfârşitul statului de drept nu este o exagerare de moment, ci schimbarea criteriului. Nu se mai spune că regula a fost aplicată eronat, ceea ce s-ar putea demonstra, ci că regula nu mai există, ceea ce nu se poate demonstra şi nici nu are nevoie să fie demonstrat. Este exact afirmaţia pe care o folosesc cei care vor să schimbe nu doar regulile, ci chiar regimul.

Este aceeaşi explicaţie folosită de extrema dreaptă după anularea alegerilor în 2024. Cele două poziţii, diferite în aproape tot, au aici în comun refuzul poziţiei de învins. Numai că una are cu ce înlocui sistemul, iar cealaltă nu are, şi, mai ales, cealaltă nu va mai putea cere mâine electoratului său să apere o instituţie despre care a afirmat că nu mai există.

Miza acestei toamne nu este, prin urmare, cine conduce Timişoara şi nici măcar cine face guvernul, ci dacă următoarea schimbare de putere în România se va produce prin alegeri sau prin înlăturarea, pe cale de procedură, a unui preşedinte ales. Iar demolarea unei instituţii nu este niciodată opera exclusivă a celor care o vor dărâmată, fiindcă aceia nu au, de regulă, forţa necesară. Aceasta reuşeşte doar atunci când li se alătură, fără să ştie şi convinşi că fac exact contrariul, cei care o cred a lor.