Zilele şi nopţile limbii române

Festivismul pe stil nou care ne-a potopit în epoca post-decembristă a inventat tot felul de ”zile” în care, de la vlădică la opincă, musai ceva trebuie sărbătorit. Oficial şi într-o anume zi a anului, nu în alta! În această lungă şi eclectică listă de ”cevauri”, nu ştiu dacă mai spre mijloc, mai în faţă sau mai la coadă, se află şi Limba Română. Nu materia aceea de la şcoală, pe care tot mai puţini ”profesori” şi învăţăcei o înţeleg, în rosturile ei adevărate, cultural, social, psihologic, spiritual, ci Măria Sa Limba Română, autoritatea neîndurătoare care ne stăpîneşte şi ne vorbeşte pe toţi, zi de zi, aşa cum suntem: buni, răi, bicisnici, măreţi, analfabeţi, semianalfabeţi, analfabeţi funcţionali sau alfabetizaţi în bună regulă. Tot ceea ce pot să spun în favoarea acestui ”stăpîn” cu mînă de fier este că, spre marea lui cinste şi nesfîrşita noastră bucurie, este totuşi un ”despot luminat”. Limba este cea care aruncă lumină asupra lumii în care ne naştem şi trăim, cea care ne permite, încet, încet, să-i vedem şi să-i înţelegem rosturile.

Ţara Limbii Române nu este, nici pe departe, o cuminte alternare de mioritice cîmpii primitoare, de văi şi dealuri molcome. Cine o cutreieră de la un capăt la altul, din răsărit în apus şi din miazăzi în miazănoapte descoperă cu uimire, încîntare, nu rareori chiar cu surprindere, că ţinutul cel mare se întregeşte din ”ţări ale locului”, din graiuri şi agrăiri diverse, diferite pînă la punctul de la care pentru a înţelege ce ţi se spune eşti nevoit să adaugi ”dicţionarului general” cuvinte şi expresii unicat, cu o locaţie precis reprezentată pe hartă. Deşi nu ne-o reprezentăm aşa, Limba Română este, în acelaşi timp, un ”conglomerat” de limbaje particulare care, uneori, rămîn indiferente unul faţă de celălalt, alteori cooperează pentru a defini teritorii lingvistice noi, alteori concurează acerb şi ”sîngeros” pentru favorurile vorbitorilor. Comunităţi sau grupuri locale, profesionale, ocupaţionale, de vîrstă, ba chiar şi de gen, ori religioase, tind să dezvolte arealuri lingvistice proprii, specifice. Nu rareori, inaccesibile vorbitorului din alt orizont social. Fenomenul este universal în spaţiul modernităţii europene. Cine nu crede, să revadă cu mult folos textul lui G.B. Shaw, Pigmalion! Doar nu o să-mi spuneţi acum că înţelegeţi pe de-a întregul ”păsăreasca” medicală, pe cea a inginerilor de sistem sau a biologiei moleculare, nu mai vorbesc despre cea a fizicienilor, a matematicienilor, a ”patriarhilor” cartierului Ferentari sau pe cea a ”filozofilor”. Ceea ce rămîne miraculos în Ţara Limbii Române este faptul că diversitatea pronunţată, mereu prezentă şi mereu reîmprospătată, nu produce niciodată rupturi dramatice, prăbuşiri de punţi care să lase o comunitate străină cu totul de celelalte. Ceea ce se întîmplat cu Limba Română, de o parte şi de alta a Prutului, atît în ciuda, cît şi în consecinţa rupturii politice şi de comunicare directă pe durata unui secol, reprezintă un exemplu absolut edificator. Celălalt motor al ”miracolului” numit Limba Română este cel care asigură, la un capăt, achiziţiile din alte orizonturi lingvistice, iar la celălalt ştergerea treptată a unei părţi a moştenirii lingvistice pînă mai ieri predominant activă. Fenomenul este neîntrerupt şi poate fi uşor remarcat în ”straturile de sedimentare” ale literaturii române. Limba cronicarilor şi a începuturilor culturii bisericeşti în ţinurile româneşti duce cu ea bogate ”aluviuni” slavone. Limba premodernităţii româneşti este bine asortată de aportul fanariot ”turcesco-grecesc”. Urmele rămînînd vizibile pînă... hăt în piesele lui Caragiale. Alecsandri ilustrează mai mult decît convingător perioada de suprapunere şi competiţie a moştenirilor greceşti şi greco-turceşti cu ”franţuzismele” bonjurismului de epocă. O epocă ce va dura pînă în vremurile interbelice. ”Asaltul anglicismelor”, deşi sesizabil încă din limba interbelică, mai ales în zona vorbitorilor din elitele sociale, deşi se simte, timid dar se simte, chiar şi în timpurile ”limbii oficiale socialiste”, declanşează asaltul cotropitor abia după 1990. Dincolo de particularităţile locale cultivate de limba comunităţilor germane din România, Limba Română, în drumul ei către modernitatea secolului al XX-lea, a beneficiat de un altoi lingvistic structural, genetic aş putea zice, provenit din trunchiul limbii germane. Responsabili: Mihail Eminescu şi Lucian Blaga. Cei doi piloni gigantici pe umerii cărora s-a putut înălţa edificiul de azi al limbii române, capabilă, datorită lor, să cuprindă şi să exprime universul de idei filosofice creat de Occidentul Europei în ultimele trei secole. Despre contribuţiile lingvistice prezente în Limba Română, datorate circulaţiei culturii ruse şi sovietice în spaţiul românesc, precum şi interacţiunii directe, respectiv indirecte, instituţional şi ideologic, nu vreau să vorbesc acum mai apăsat, nu de alta, dar ţin să respect embargoul politic în vigoare! Aceasta e lumina!

Dar întunericul, noaptea? Noaptea din existenţa Limbii Române nu are nimic de-a face cu ciclul natural creat de Lună şi Soare. Este o noapte mareică, vîscoasă, cotropitoare, un mîl negru de aluviuni putrezinde, stricătoare, răspînditoare de miasme rele. O maree creată cu sîrg, zi de zi, de ”stricătorii de limbă”. De cei care, în postura de lideri şi de elite, profesionale, politice, de ”formatori de opinie”, de ”comunicatori” şi ”comentatori” ai vieţii, publice sau private, în locul limbii române culte, pe care, după părerea mea au obligaţia imperativă să o folosească, recurg la articulaţii strîmbe ale limbii de lemn, vechi sau noi, la fragmente dislocate din limbajul ”de cartier”, la modalităţi de exprimare ofensatoare nu doar pentru urechile academicienilor, ci şi pentru bunul simţ al omului de rînd. Noaptea Limbii Române este, zi de zi, pe mai toate ecranele televizoarelor şi în emisiunile posturilor de radio. Nu doar comerciale! Radioul şi Televiziunea purtătoare ale calificativului ”română” au fost prin statut promotoare ale exprimării şi promovării limbii române culte. Astăzi, limba cultă abia mai ocupă o fracţiune din exprimarea prin mediile de comunicare publice. Ce se întîmplă în mediul virtual, nu vă mai spun, că ştiţi mai bine decît mine. Noaptea limbii române este aţîţată nu doar de prăbuşirea zăgazurilor dintre limba cultă şi limbajele argotice, ci şi de efervescenţa cultivării şi dezvoltării ariilor lingvistice, închistate, sub-argotice. Am mai spus-o dar simt nevoia să o repet: societatea României de azi, în oribila perioadă a tranziţiei, este supusă unui proces vizibil şi accelerat de segregare socială. Nu doar de reducere a comunicării sociale, ci de închistare şi încapsulare a diferitelor arii sociale, grupuri, comunităţi, ceea ce reprezintă sursa primară a viitoarelor conflicte sociale, ireductibile. Noaptea Limbii Române documentează deja aceste tendinţe, mai mult decît convingător.

Lupta dintre Ziua şi Noaptea Limbii Române nu a început acum şi nici nu se va termina acum. Este neîntreruptă. De aceea, în loc de ”ziua limbii române” eu vă propun să stabilim prin lege, dacă vreţi, sau doar aşa, între noi, că ziua limbii române este în fiecare zi. Că nu trebuie să existe zi de şcoală pentru elevi, studenţi, tineri şi bătrîni, orăşeni şi săteni, săraci şi bogaţi etc. în care cineva să nu vorbească despre nestematele şi minunile limbii române, despre istoria şi devenirea lor, despre frumuseţea dumnezeiască pe care o oglindesc. Vorbiţi copiilor dumneavoastră, vorbiţi soţului şi soţiei, vorbiţi prietenilor şi duşmanilor dumneavoastră, vorbiţi neo-miliţianului care v-a oprit degeaba în circulaţie, chiar dacă nu speraţi să înţeleagă prea mare lucru, vorbiţi oricui, numai vorbiţi. Ziua în care tăcem despre Limba Română este o zi nu doar pierdută, ci una care se va răzbuna cumplit asupra noastră. Fără milă! Căci, fără Limba Română şi domnia ei absolută peste universul nostru, personal şi colectiv, existenţa noastră încetează. La propriu, nu la figurat!