Administraţia Prezidenţială: Energia, un element al identităţii naţionale

Ţara noastră şi-a găsit, în sfârşit, identitatea. După două milenii de frământări istorice, migraţii, imperii, războaie, uniri, dezmembrări, dictaturi, tranziţii şi integrări, răspunsul pare să fi venit de la Grupul de Reflecţie Strategică „România în UE”, care a oferit Administraţiei Prezidenţiale raportul „Identitate naţională, identitate europeană şi provocarea populismului”, publicat ieri de instituţie. Potrivit concluziilor sale, suntem latini, creştini, occidentali, europeni, ospitalieri, puţin fatalişti, foarte adaptabili şi, mai nou, profund energetici.

Limba română, continuitatea istorică, credinţa, Marea Unire şi diaspora nu mai sunt suficiente pentru definirea noastră. În centrul identităţii colective şi-a făcut loc, cu discreţia unei facturi strecurate pe sub uşă, energia, ridicată din domeniul economiei şi al securităţii naţionale la rangul de ingredient al sufletului naţional şi european.

Raportul sintetic, de 15 pagini, publicat de Administraţia Prezidenţială este doar o sinteză întocmită pe baza contribuţiilor unui grup de intelectuali, universitari, diplomaţi, sociologi şi experţi. Raportul amplu, cu intervenţiile integrale, argumentele, dezacordurile şi eventualele opinii minoritare, nu apare nici măcar pe site-ul Administraţiei Prezidenţiale. Cititorului i se oferă concluzia, dar nu şi drumul complet până la ea. I se spune că autorii au ajuns aproape unanim la consensuri puternice, fără să poată vedea contradicţiile şi modul în care acestea au fost soluţionate. Este o formă originală de pluralism: vocile sunt numeroase la intrare şi devin una singură la ieşire. Pentru un raport care recomandă transparenţă, gândire critică şi protejarea democraţiei, absenţa materialului integral reprezintă o mică ironie instituţională.

• Energia, element constitutiv al identităţii naţionale şi europene?

Potrivit documentului de 15 pagini, din care primele trei sunt titlul, membrii grupului şi sumarul, în arhitectură identitară naţională şi europeană îşi face intrarea energia, nu timid, ca exemplu economic, ci hotărât, în mai multe capitole. Ea devine registru al identităţii europene, test al încrederii, instrument geopolitic, antidot împotriva extremismului şi, în final, expresie a unui „patriotism al competenţei, nu al resentimentului”. Formula este excelentă pentru un discurs prezidenţial şi suspect de potrivită pentru o replică politică. Ea trasează graniţa dintre patriotismul energetic acceptabil - tehnic, european şi bine administrat - şi patriotismul energetic indezirabil - naţional, resentimentar şi contaminat de suveranism.

Energia are sens în discuţia despre geopolitică, industrie, costul vieţii şi radicalizare, dar mult mai puţin ca element constitutiv al identităţii. O conductă poate transporta gaze, însă nu este limpede cât patriotism constituţional transportă pe metru cub. O interconectare electrică produce schimburi de energie, nu neapărat fraternitate europeană. Piaţa comună poate crea interese reciproce, dar transformarea acestora în identitate necesită o demonstraţie pe care raportul o înlocuieşte cu o formulă memorabilă.

Mai important, România nu este o putere energetică doar pentru că pe teritoriul său se găsesc resurse. Existenţa gazelor, petrolului, cărbunelui şi a potenţialului hidroenergetic, nuclear sau regenerabil nu înseamnă control asupra exploatării şi valorificării lor. Statul român nu controlează complet infrastructura, tehnologia, capitalul, procesarea, transportul, stocarea şi circuitul comercial necesare transformării resurselor în putere economică. România poate avea resurse şi, simultan, poate depinde de operatori, finanţări, tehnologii şi pieţe asupra cărora nu decide; poate produce relativ ieftin şi vinde scump propriilor cetăţeni; poate extrage gaze fără să stabilească unilateral destinaţia lor.

Din această perspectivă, formula potrivit căreia Uniunea Europeană trebuie privită ca „multiplicator de putere, nu ca tutore” ascunde întrebarea esenţială: ce putere naţională multiplică UE dacă statul nu controlează întregul lanţ energetic? Integrarea poate amplifica nu doar capacitatea României, ci şi accesul altor actori la resursele sale. Puterea nu se măsoară în zăcăminte inventariate, ci în capacitatea de a transforma materia primă în securitate, industrie, valoare adăugată şi preţuri suportabile. În lipsa acestei capacităţi, patriotismul competenţei poate deveni administrarea profesionistă a unei dependenţe, progres birocratic, dar nu neapărat strategic.

• Raportul de la Cotroceni şi poziţiile suveraniştilor

Aici apare legătura evidentă, chiar dacă nenominalizată, cu discursurile lui Călin Georgescu şi ale liderilor AUR. Călin Georgescu şi-a construit o parte importantă a mesajului în jurul triadei „hrană, apă, energie”, al independenţei economice şi al readucerii resurselor sub controlul poporului. AUR vorbeşte constant despre suveranitate energetică, cărbune, hidrocentrale, gazele din Marea Neagră, interese străine, eşecul liberalizării şi costurile decarbonizării. Raportul publicat de Administraţia Prezidenţială pare să le răspundă punct cu punct, fără să le rostească numele: independenţei energetice îi opune securitatea prin interconectare, controlului naţional - cooperarea europeană, „resurselor poporului” - valoarea adăugată produsă competent, iar patriotismului suveranist îi ataşează eticheta discretă de resentiment.

Nu există dovada că grupul din preajma Palatului Cotroceni a primit misiunea explicită de a fabrica o contra-naraţiune la Georgescu şi AUR, dar coincidenţa ideilor este prea disciplinată pentru a trece neobservată. Energia ocupă un loc disproporţionat într-un raport despre identitate şi populism şi devine câmpul pe care patriotismul european trebuie să recucerească terenul pierdut în faţa suveraniştilor. Operaţiunea este inteligentă: tema este preluată şi reambalată. Resursele rămân româneşti, infrastructura devine europeană, competenţa înlocuieşte revolta, iar factura mai mică este chemată să reducă radicalizarea.

Problema este că discursurile lui Călin Georgescu şi ale AUR, oricât de populiste sau contradictorii ar fi soluţiile propuse, pornesc de la o vulnerabilitate reală. Diferenţa dintre resursele existente şi capacitatea statului de a le controla explică de ce mesajul „bogăţiile noastre sunt folosite de alţii” găseşte audienţă. Raportul îl combate moral şi semantic, dar nu îl demontează material. Nu răspunde clar cine deţine infrastructura, cine finanţează exploatarea, cine încasează profitul, cine stabileşte destinaţia resurselor, unde se realizează valoarea adăugată şi ce poate face statul într-o criză.

Aceeaşi asimetrie apare în tratarea suveranismului. Raportul recunoaşte că acesta porneşte de la o preocupare legitimă privind controlul democratic, dar avertizează că poate aluneca în antagonism faţă de instituţiile europene. Europenismul nu primeşte însă o definiţie simetrică: nu ni se spune că poate aluneca în centralism, uniformizare, tehnocraţie şi slăbirea răspunderii democratice. Suveranitatea împărţită este descrisă drept suveranitate consolidată, deşi deciziile transferate la nivel european nu mai pot fi schimbate unilateral prin votul cetăţenilor români. Câştigul de capacitate externă poate veni împreună cu pierderea controlului intern, dar raportul vede mai ales primul fenomen.

Faptul că majoritatea românilor nu doreşte ieşirea din UE este interpretat drept confirmare a compatibilităţii identitare, deşi documentul admite că sprijinul este pragmatic şi condiţionat, un europenism „prin calcul, nu prin convingere”. Românii nu vor divorţul, dar solicită renegocierea căsătoriei cu UE. Raportul vede aici un potenţial „patriotism european plural”; o interpretare mai puţin optimistă ar fi că mulţi cetăţeni acceptă Uniunea pentru că înţeleg costurile uriaşe ale ieşirii, nu pentru că au interiorizat o identitate politică europeană.

• Buna guvernare, veşnica soluţie propusă de autorităţile de la Bucureşti pentru reducerea populismului

Documentul are meritul că nu reduce populismul exclusiv la manipulare, ci recunoaşte corupţia, serviciile publice slabe, inegalităţile, decalajele teritoriale, exodul şi criza reprezentării. Se opreşte însă înaintea întrebării celei mai incomode: cine a guvernat în perioada în care s-au acumulat aceste eşecuri? Dacă partidele proeuropene, administraţiile succesive şi elitele instituţionale au produs sau au tolerat vulnerabilităţile, atunci populismul nu este doar febra democraţiei, ci şi nota de plată a unui sistem care s-a declarat competent fără să convingă prin rezultate.

Cetăţenii atraşi de populism apar ca abandonaţi, vulnerabili emoţional, insuficient alfabetizaţi media şi expuşi manipulării. Uneori sunt toate acestea. Alteori votează deliberat împotriva unei ordini politice ale cărei rezultate le cunosc din propria viaţă. Să explici opoziţia numai prin vulnerabilitate înseamnă să-i refuzi alegătorului tocmai autonomia democratică pe care raportul pretinde că o apără.

Soluţiile propuse sunt buna guvernare, educaţia civică, alfabetizarea media, reducerea inegalităţilor, protejarea spaţiului informaţional şi o nouă naraţiune europeană. Sunt obiective impecabile şi suficient de generale pentru a nu obliga pe nimeni la ceva precis. Nu aflăm cine le aplică, până când, cu ce bani, după ce criterii şi cine răspunde pentru eşec. „Buna guvernare” rămâne soluţia universală a rapoartelor oficiale: dacă statul ar funcţiona bine, statul nu ar mai funcţiona prost.

În cele din urmă, documentul nu demonstrează doar că identitatea românească şi cea europeană pot coexista, ci stabileşte ce identitate românească este considerată legitimă: civică, deschisă, pluralistă, moderată şi integrată european. Patriotismul este binevenit dacă nu contestă prea sever arhitectura integrării, suveranitatea este acceptabilă dacă se exercită în comun, iar energia este naţională cu condiţia să circule european.

Cu toate acestea, raportul ar fi fost mai convingător dacă şi-ar fi recunoscut deschis intenţia: recuperarea identităţii, patriotismului şi energiei din mâinile suveraniştilor şi reconstruirea lor într-o versiune compatibilă cu proiectul european. În schimb, ni se oferă aparenţa unei concluzii academice unanim descoperite. România află astfel că poate fi suverană, dar împreună cu ceilalţi; patriotică, dar fără resentimente; bogată în resurse, dar fără infrastructura completă pentru a le controla; europeană prin convingere, dar mai ales prin calcul. Iar dacă toate acestea nu reduc populismul, mai rămâne soluţia supremă: o nouă naraţiune de la Cotroceni, eventual tipărită direct pe factura de energie.