Apocalipsa: Societatea dezirabilă

• Revelaţia

Am parcurs zece episoade în care lumea contemporană ne-a fost dezvăluită sub semnul crizei: financiare, alimentare, a apei, climatice, energetice, tehnologice, geopolitice, spirituale. Le-am privit în succesiune şi în interdependenţă, iar în final am schiţat scenarii posibile pentru lumea de mâine. Am arătat că nu există o criză izolată, ci un sistem de crize, în care fiecare vulnerabilitate întăreşte alta, iar întreaga construcţie pare a fi una instabilă.

Dar, fără o propunere de înlocuire a ceea ce nu mai funcţionează, acest dosar nu ar fi decât o cronică a prăbuşirii.

Acest ultim episod nu este un epilog.

Este pivotul întregului serial, îndrăznind să întrebe:

„În ce fel de lume ne-am dori să trăim?”

În episoadele anterioare am sugerat că scenariile posibile riscă să fragmenteze viaţa comunitară până la dizolvarea ei ca nevoie practică, ceea ce amplifică pierderea rostului.

Dincolo de supravieţuire, comunitatea a fost dintotdeauna matricea sensului colectiv şi sursa regulilor care fac viaţa coerentă.

Citeşte Scrisoare către cititorii care nu mai cred că o criză vine singură

Citeşte O radiografie a transformării globale; de ce crizele nu mai pot fi tratate izolat

• Literatura despre societatea dezirabilă

Omenirea nu a lăsat la voia întâmplării configurarea lumii în care trăim. Există o literatură vastă despre societatea dezirabilă, dar ea este extrem de eterogenă şi se întinde pe mai multe câmpuri: filosofie politică, utopii şi distopii literare, sociologie normativă, etică aplicată, studii despre viitor (futures studies), teologie socială şi chiar programe ideologice.

1. Tradiţia utopică

- De la Platon (Republica) şi Aristotel (Politica) la Thomas More (Utopia, 1516) - care dă şi numele genului - şi continuând cu Tommaso Campanella (Cetatea Soarelui) sau Francis Bacon (Nova Atlantis).

- În secolele XIX-XX apar utopii „socialiste” (Fourier, Owen), utopii tehnologice sau „tehnocratice”, iar secolul al XX-lea aduce valuri de distopii (Orwell, Huxley) care sunt tot comentarii asupra proiectelor de societăţi „dezirabile” eşuate.

2. Filosofie politică şi socială

- Teoreticieni ca John Rawls (A Theory of Justice) imaginează modele de societate echitabilă cu instrumente de filosofie morală.

- Karl Popper, cu The Open Society and Its Enemies, combate utopiile totalitare, dar tot propune principii de organizare deschisă.

- Gândirea marxistă şi post-marxistă a produs o enormă literatură despre „societăţi ideale” - de la Marx însuşi la utopişti moderni.

3. Teologie socială

- Există tradiţii biblice (Împărăţia lui Dumnezeu ca model comunitar, viziunile milenariste) şi abordări precum Teologia Eliberării în America Latină.

- Teologi ca Reinhold Niebuhr, Dorothee Sölle sau Walter Rauschenbusch au scris despre idealuri sociale creştine.

4. Studii despre viitor

- Futures studies şi scenario planning (Rand Corporation, Clubul de la Roma) propun proiecţii normative şi alternative.

- Autori ca Zygmunt Bauman, Ulrich Beck, Anthony Giddens discută „societatea riscului” şi „modernitatea reflexivă” ca punct de plecare pentru a gândi alternativ.

Citeşte Criza financiară: Supraîndatorarea creşte neîncetat, din 2007

Citeşte Criza alimentară: Foametea se amplifică

• Concluzie

Există o literatură bogată, fragmentată pe mai multe tradiţii: de la utopii literare, la modele politice raţionale, viziuni religioase, manifesturi sociale sau analize de risc.

Filosofi precum MacIntyre, Popper sau Rawls au arătat că, fără norme şi scopuri comune, moralitatea devine incoerentă, iar comunitatea - vulnerabilă la colaps.

Ce lipseşte adesea este o articulare normativă coerentă, sistemică, bazată pe norme ierarhizate şi pe ideea de fiinţă spirituală, nu doar pe principii laice de eficienţă socială.

• „Împărăţia lui Dumnezeu”

Pentru mine, cea mai la îndemână lucrare ce îndeplineşte aceste exigenţe este Schiţa de concept „Împărăţia lui Dumnezeu”, publicată în cartea Împărăţia lui Dumnezeu pe Pământ (Editura BURSA, 2024).

Ea profită de faptul că Noul Testament nu furnizează o prezentare ordonată a conceptului de Împărăţie a lui Dumnezeu şi că, după cum o arată materialul biblic, Iisus ar fi elaborat conceptul structurând Poruncile din Vechiul Testament.

Dar această construcţie conceptuală nu ni s-a transmis, deşi Iisus afirmă explicit că binevestirea ei este misiunea sa (adică nici pomeneală de Mântuirea prin sacrificiu).

Fără pretenţia că aş restaura mesajul lui Iisus, Schiţa de concept „Împărăţia lui Dumnezeu” publicată de mine nu se rezumă la o viziune escatologică sau morală: ea propune, pentru prima dată explicit, o structură coerentă de Porunci ierarhizate ce reglementează întreaga viaţă socială, economică, juridică şi spirituală.

În locul unei simple chemări la moralitate interioară, textul organizează Decalogul, Shmita, Jubileul, Tzedakah, drepturile lucrătorilor, justiţia imparţială şi protejarea celor vulnerabili într-un ansamblu normativ, aplicabil oricărui popor, dincolo de limitele iudaismului istoric.

Astfel, Schiţa transformă ideea tradiţională a Împărăţiei lui Dumnezeu într-o veritabilă „Constituţie spirituală” - o propunere de drept natural revelat, care poate sta la baza unui model de societate solidară, echitabilă şi liberă.

Citeşte Criza apei: Seacă izvorul vieţii

Citeşte Criza climatică: Schimbările de mediu ne pun în pericol

• Prezentarea Schiţei de concept

La sfârşitul acestui episod, public, în Anexă, Schiţa de concept a „Împărăţiei lui Dumnezeu” aşa cum este ea în cartea Împărăţia lui Dumnezeu pe Pământ (Editura BURSA, 2024). Dar aici, voi face o prezentare rezumativă.

Logica internă

Scopul declarat al Schiţei este să imagineze cum poate fi asigurat statutul omului de fiinţă spirituală, aşa cum este formulat în teza fundamentală: „Omul are statut de fiinţă spirituală”.

Pentru a transforma acest potenţial în realitate, Schiţa propune un sistem coerent de Porunci şi principii, structurate ierarhic, ce definesc condiţiile şi instrumentele prin care se realizează acest statut.

1. Scopul suprem

Actualizarea potenţialului spiritual al omului - reflectarea sfinţeniei prin viaţă morală şi comunitară.

2. Condiţia de bază

Libertatea deplină - eliberarea de sub orice aservire economică sau politică, despovărarea materială şi garantarea posibilităţii de dedicare spirituală.

3. Instrumentele normative esenţiale

Acestea stabilesc cadrul practic pentru o comunitate solidară, echitabilă şi liberă:

- Decalogul: Codul de bază care compatibilizează individul cu viaţa comunitară, reglează relaţiile interumane şi disciplina etică. (Exodul 20: nu ucide, nu fura, nu minţi, respectă ziua de odihnă etc.)

- Eliberarea de sub aservirea economică şi politică: Poruncile Shmitei şi ale Jubileului - odihna pământului, anularea datoriilor, eliberarea robilor. (Deuteronomul 15: „În anul al şaptelea vei face iertare...”)

- Tzedakah (Dreptatea socială): Obligaţia morală de a ajuta pe cei în nevoie, redistribuţia echitabilă, împrumuturi fără dobândă, sprijinirea săracului. (Leviticul 25, Deuteronomul 15)

- Drepturile lucrătorilor: Plata corectă, dreptul la odihnă, interzicerea exploatării. (Exodul 23, Deuteronomul 24)

- Protejarea văduvelor, orfanilor şi străinilor: Garanţia că cei vulnerabili sunt protejaţi şi integraţi ca egali. (Leviticul 19: „Străinul să fie ca băştinaşul vostru...”)

- Justiţia imparţială: Interzicerea mărturiilor mincinoase, corupţiei şi orice formă de nedreptate. (Leviticul 19, Exodul 23)

Prin această structură clară, Schiţa arată cum Poruncile nu sunt doar reglementări de supravieţuire colectivă, ci mecanisme de cultivare a unui cadru în care omul se poate ridica la statutul de fiinţă spirituală, în deplină libertate şi responsabilitate faţă de ceilalţi.

Citeşte Criza energetică: Ce urmează după petrol şi gaz

Citeşte Criza tehnologică: Dezvoltarea digitală trebuia să ne servească, dar a ajuns să ne ameninţe

• Încheierea Episodului şi a Dosarului BURSA

Apocalipsa, în sensul său originar, nu înseamnă distrugere, ci revelaţie.

Schiţa pentru Împărăţia lui Dumnezeu este un astfel de exerciţiu de imaginaţie normativă - un model, nu o utopie închisă - şi o invitaţie la reconstruirea unei ordini care să nu piardă din vedere nici libertatea, nici solidaritatea, nici potenţialul spiritual al fiecăruia dintre noi.

„Crizele Apocalipsei”, aşa cum le-am numit, nu sunt simple disfuncţii tehnice ale lumii contemporane. Ele sunt expresia unei pierderi de coerenţă: am separat supravieţuirea de comunitate, am lăsat sensul în urmă, am transformat solidaritatea într-o opţiune periferică.

De aceea, încheiem acest Dosar cu o propunere radicală: să ne amintim că nicio criză nu este doar o problemă de resurse sau de tehnologii, ci şi una de norme, rost şi graniţe ale libertăţii.

Întrebarea care ne rămâne tuturor este aceasta: cum vrem să arate lumea? Răspunsul, oricât de imperfect, începe cu curajul de a imagina nu doar cum supravieţuim, ci cum trăim demn, împreună, ca fiinţe spirituale.

Citeşte Criza geopolitică: Expresia violentă a crizelor globale

Citeşte Criza spirituală: Pierderea rostului, ca început al sfârşitului

Citeşte Configuraţii posibile sub presiunea crizelor: Cum se naşte o altă lume

--------------

• Anexa

• Împărăţia lui Dumnezeu

(Schiţă de concept)

• Notă introductivă

În construcţia conceptului, am menţinut numeroase Porunci specifice vremurilor biblice, deoarece au relevanţă şi astăzi, aşa cum este interdicţia „secera să n-o pui în ogorul aproapelui tău”, considerând nu doar că „secera” este un simbol acceptabil pentru secerătoare, combină sau alt utilaj agricol folosit astăzi în agricultura industrializată, dar că întreg versetul poate fi considerat o metaforă intuitivă.

Conform multora (printre care Max Weber), Iudaismul a dezvoltat o legătură profundă între religie, cultură şi identitate naţională.

Ca religie cu specific naţional, Iudaismul discriminează regimul sclavilor ne-evrei de al celor evrei, adaptându-se, în privinţa ne-evreilor, la condiţiile sclavagiste ale timpului, dar respingându-le pentru israeliţi, după cum o ilustrează, printre alte versete, Leviticul 25:

„44. Iar ca să-ţi ai robul tău şi roaba ta, să-ţi cumperi rob şi roabă de la neamurile din jurul vostru”.

Discriminarea etnică se manifestă şi în structura Shmitei.

La punctul A.5.2. Anularea Datoriilor, dacă acesta ar fi fost un studiu documentar asupra Bibliei, atunci ar fi trebuit să figureze b. Excepţia străinilor de la anularea datoriilor:

„3. De la cel de alt neam să ceri datoria; iar ce vei avea la fratele tău, să-i ierţi”. (Deuteronomul 15)

Nu, acesta nu este un studiu documentar care să evidenţieze inconsecvenţele textului biblic, ci este construcţia unui concept condus de jaloane axiologice provenind din Biblie, care reclamă opţiunea pentru C. Protejarea văduvelor, orfanilor şi străinilor (vezi schiţa conceptului):

„34. Străinul, care s-a aşezat la voi, să fie pentru voi ca şi băştinaşul vostru; să-l iubiţi ca pe voi înşivă, că şi voi aţi fost străini în pământul Egiptului. Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru”. (Leviticul 19)

Porunca este cu atât mai impresionantă cu cât, deşi se referă la ne-evrei, stabileşte standardul/ nucleul Regulii de aur, atât din Creştinism, cât şi echivalenţa sa din Iudaism: „Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi”.

Se pare că Iisus nu făcea discriminări:

„21. Şi L-au întrebat, zicând: Învăţătorule, ştim că vorbeşti şi înveţi drept şi nu cauţi la faţa omului, ci cu adevărat înveţi calea lui Dumnezeu”. (Luca 20)

Prin Apostolul Pavel, Creştinismul anulează categoric discriminarea:

„28. Nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască, pentru că voi toţi una sunteţi în Hristos Iisus”. (Galateni 3)

Prin urmare, prevederile eliberatoare ale Shmitei şi Jubileului sunt caracteristice Împărăţiei lui Dumnezeu, destinată de Iisus tuturor, fără discriminare, în timp ce prevederile cu referire la servitutea ne-evreilor rămân aici, fără subiect.

Tot aşa, faptul că Leviţilor le este permisă oricând răscumpărarea caselor din oraşele lor (prevedere a Jubileului) este fără subiect în cazul universalizării conceptului de Împărăţie a lui Dumnezeu.

Un rol important în această configurare o are faptul că Împărăţia lui Dumnezeu, deşi se bazează pe Poruncile din Tanakh, este supusă, totuşi, unei presupuse concepţii a lui Iisus Hristos.

În unele cazuri, după versetele biblice, am inclus note explicative - marcate cu [N.A.] - pe care le-am considerat necesare pentru înţelegerea structurii conceptuale şi, cu acelaşi rol, am inserat titluri şi subtitluri, marcând înaintarea de la o secţiune la alta.

În anumite situaţii, am detaliat în Anexe alegerea versetului şi semnificaţia cu care îl citez.

Desigur, acesta este un exemplu de construcţie şi îmi asum caracterul său lacunar - de altfel, precizez din titlu că este o schiţă de concept.

Sper să stimulez, astfel, cercetarea în subiect, deoarece cred că organizarea omenească se află pe o margine a evoluţiei şi avem nevoie de curcubeul unei revelaţii pentru pasul următor.

• Teza fundamdentală:

"Omul are statut de fiinţă spirituală"

„26. Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră” (Geneza 1)

[N.A.] Teza fundamentală afirmă că omul este înzestrat cu un potenţial spiritual a cărui realizare reflectă sfinţenia.

Vezi Anexa 1 - „După chipul şi asemănarea”.

„2. Fiţi sfinţi, că Eu, Domnul Dumnezeul vostru, sunt sfânt.” (Leviticul 19)

[N.A.] Capitolul Leviticul 19, în care figurează această Poruncă, este numit „Decalogul Ritual”, deoarece, deşi nu este o repetare exactă a Decalogului, totuşi include multe dintre elementele morale şi etice din Cele Zece Porunci, dar într-un context mai extins şi detaliat. Poruncile sunt vehiculul de translatare a potenţialului spiritual în realizarea sfinţeniei, prin respectarea lor.

„33. Eu sunt Domnul, Cel ce vă sfinţesc pe voi”. (Leviticul 22)

„31. Să păziţi poruncile Mele şi să le pliniţi: Eu sunt Domnul”. (Leviticul 22)

• Teză coordonată:

Înălţarea spirituală reclamă dedicaţia

„5. Dacă cineva şi-a luat femeie de curând, să nu se ducă la război şi să nu i se pună nici o sarcină; lasă-l să rămână slobod la casa sa timp de un an, să veselească pe femeia sa pe care a luat-o”. (Deuteronomul 24)

[N.A.] Dedicaţia spirituală este condiţionată de despovărarea de ingerinţe, la fel ca în cazul unei căsătorii aflate la început - dedicaţia este dependentă de libertate. Sfinţenia este corelată cu devotamentul spiritual şi despărţirea de condiţionarea materială.

Vezi în continuare „Deplina libertate” şi Anexa 2 - Înţelegerea suplimentară/ „Binah Yeseirah”

„13. Fericit este omul care a aflat înţelepciunea şi bărbatul care a dobândit pricepere.

„14. Căci dobândirea ei este mai scumpă decât argintul şi preţul ei mai mare decât al celui mai curat aur”. (Pildele lui Solomon 3)

„24. Iar ucenicii erau uimiţi de cuvintele Lui. Dar Iisus, răspunzând iarăşi, le-a zis: Fiilor, cât de greu este celor ce se încred în bogăţii să intre în împărăţia lui Dumnezeu!” (Marcu 10)

• Teze subordonate:

Deplina libertate, condiţie a dedicării

„6. „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, Care te-am scos din pământul Egiptului, din casa robiei.

7. Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine”. (Deuteronomul 5)

[N.A.] Vezi în continuare „Decalogul” şi Anexa 3 - „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău”

• Mijloace, condiţii şi efecte:

◄ Decalogul - Asigurarea compatibilităţii cu viaţa comunitară

[N.A.] Decalogul compatibilizează individul cu viaţa comunitară nu doar disciplinând raporturile dintre indivizi, ci şi oferind un cod etic de referinţă colectivă, prin care viaţa comunitară devine perceptibilă.

1. „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, Care te-a scos din pământul Egiptului şi din casa robiei. Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine!” (Exodul 20:2-3)

2. „Să nu-ţi faci chip cioplit şi nici un fel de asemănare a nici unui lucru din câte sunt în cer, sus, şi din câte sunt pe pământ, jos, şi din câte sunt în apele de sub pământ! Să nu te închini lor, nici să le slujeşti, că Eu, Domnul Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu zelos, care pedepsesc pe copii pentru vina părinţilor ce Mă urăsc pe Mine, până la al treilea şi al patrulea neam”. (Exodul 20:4-5)

3. „Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în deşert, că nu va lăsa Domnul nepedepsit pe cel ce ia în deşert numele Lui”. (Exodul 20:7)

4. „Adu-ţi aminte de ziua odihnei, ca să o sfinţeşti. Lucrează şase zile şi-ţi fă în acelea toate treburile tale, Iar ziua a şaptea este odihna Domnului Dumnezeului tău: să nu faci în acea zi nici un lucru: nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici sluga ta, nici slujnica ta, nici boul tău, nici asinul tău, nici orice dobitoc al tău, nici străinul care rămâne la tine”. (Exodul 20:8-10)

5. „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie bine şi să trăieşti ani mulţi pe pământul pe care Domnul Dumnezeul tău ţi-l va da ţie”. (Exodul 20:12)

6. „Să nu ucizi!” (Exodul 20:13)

7. „Să nu fii desfrânat!” (Exodul 20:14)

8. „Să nu furi!” (Exodul 20:15)

9. „Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău”. (Exodul 20:16)

10. „Să nu doreşti casa aproapelui tău; să nu doreşti femeia aproapelui tău, nici ogorul lui, nici sluga lui, nici slujnica lui, nici boul lui, nici asinul lui şi nici unul din dobitoacele lui şi nimic din câte are aproapele tău!” (Exodul 20:17)

• Eliberarea de sub aservirea economică şi politică

„6. Căci Domnul Dumnezeul tău te va binecuvânta, după cum i-a grăit şi vei da împrumut altor popoare, iar tu nu vei lua împrumut; şi-ţi domni peste multe popoare, iar acelea nu vor domni peste tine”. (Deuteronomul 15)

„9. Pe străin să nu-l obijduieşti, nici să nu-l strâmtorezi, căci voi ştiţi cum e sufletul pribeagului, că şi voi aţi fost pribegi în ţara Egiptului”. (Exodul 23)

„7. Bogatul stăpâneşte pe cei săraci şi cel ce împrumută este slujitor celui de la care se împrumută”. (Pildele lui Solomon 22)

• Atenuarea disparităţilor de avuţie

„35. Dacă fratele tău va sărăci şi va ajunge la strâmtorare înaintea ta, ajută-l, fie străin, fie băştinaş, ca să trăiască cu tine.

36. Să nu iei de la el dobândă şi spor, ci să te temi de Dumnezeul tău, ca să trăiască fratele tău cu tine. Eu sunt Domnul.

37. Argintul tău să nu ţi-l dai lui cu camătă şi pâinea ta să nu i-o dai ca s-o iei cu spor”. (Leviticul 25)

[N.A.] Perceperea de dobândă la credite este considerată un act de ostilitate, accentuând disparitatea de avuţie.

„7. Iar de va fi la tine sărac vreunul din fraţii tăi, în vreuna din cetăţile tale de pe pământul tău pe care ţi-l dă Domnul Dumnezeul tău, să nu-ţi învârtoşezi inima, nici să-ţi închizi mâna ta înaintea fratelui tău celui sărac.

8. Ci să-i deschizi mâna ta şi să-i dai împrumuturi potrivite cu nevoia lui şi cu lipsa ce suferă”. (Deuteronomul 15)

• Asigurarea armoniei şi a bunăstării

„18. Faceţi poruncile Mele şi toate hotărârile Mele; faceţi şi păziţi toate acestea şi veţi locui liniştiţi pe pământ.

19. Pământul îşi va da rodul său, veţi mânca până la saţ şi veţi trăi liniştiţi pe el”. (Leviticul 25)

„4. Numai aşa nu va fi sărac printre voi; că te va binecuvânta Domnul în pământul acela pe care Domnul Dumnezeul tău ţi-l dă în stăpânire, ca să-l ai moştenire,

5. Dacă vei asculta glasul Domnului Dumnezeului tău şi te vei sili să plineşti toate poruncile acestea, care ţi le spun eu astăzi”. (Deuteronomul 15)

• Asigurarea demnităţii şi diminuarea tensiunilor sociale

„10. Dă-i, dă-i şi împrumuturi câte-ţi va cere şi cât îi va trebui, şi când îi vei da, să nu se întristeze inima ta, căci pentru aceasta te va binecuvânta Domnul Dumnezeul tău în toate lucrurile tale şi în toate câte se vor lucra de mâinile tale”. (Deuteronomul 15)

[N.A.] Vezi şi A.5.2. „Anularea Datoriilor/ c.1. Obligaţia acordării de împrumuturi”.

„17. Cel ce are milă de sărman împrumută Domnului şi El îi va răsplăti fapta lui cea bună”. (Pildele lui Solonon 19)

• Asigurarea condiţiilor pentru înălţare spirituală

„13. Iar când îi vei da drumul ca să fie slobod, să nu-i dai drumul cu mâinile goale;

14. Ci înzestrează-l din turmele tale, din aria ta, de la teascul tău; dă-i şi lui din cele cu care te-a binecuvântat Domnul Dumnezeul tău.

15. Adu-ţi aminte că şi tu ai fost rob în pământul Egiptului şi te-a izbăvit Domnul Dumnezeul tău. Iată pentru ce îţi poruncesc acestea astăzi”. (Deuteronomul 15)

• Legile Dreptăţii Sociale, Armoniei şi Justiţiei:

Tzedakah

Tzedakah = obligaţia morală pentru cultivarea dreptăţii sociale prin acordarea de ajutor acolo unde este nevoie, fiind echivalentul antic pentru conceptul contemporan de „asistenţă socială”.

„17. Cel ce are milă de sărman împrumută Domnului şi El îi va răsplăti fapta lui cea bună”. (Pildele lui Solomon 19)

„13. Cine îşi astupă urechea la strigătul celui sărman şi el, când va striga, nu i se va răspunde”. (Pildele lui Solomon 21)

„16. Dă celui flămând din pâinea ta şi celui gol din hainele tale. Din toate câte ai din belşug, fă milostenie, şi să nu-i pară rău ochiului tău când vei face milostenie!” (Tobit 4)

A. Modalităţi de ajutor

A.1. Donaţii financiare

„7. Iar de va fi la tine sărac vreunul din fraţii tăi, în vreuna din cetăţile tale de pe pământul tău pe care ţi-l dă Domnul Dumnezeul tău, să nu-ţi învârtoşezi inima, nici să-ţi închizi mâna ta înaintea fratelui tău celui sărac;

8. Ci să-i deschizi mâna ta şi să-i dai împrumuturi potrivite cu nevoia lui şi cu lipsa ce suferă”. (Deuteronomul 15)

A.2. Oferirea de alimente sau resurse

„22. Când veţi secera holda în pământul vostru, să nu adunaţi ce rămâne după seceratul ogorului vostru şi spicele ce cad de sub secere să nu le adunaţi, ci să lăsaţi pe acestea săracului şi străinului. Eu sunt Domnul, Dumnezeul vostru”. (Leviticul 23)

[N.A.] Acest verset se referă la practica „peah” şi „leket”. „Peah” este colţul câmpului care trebuie lăsat nesecat pentru cei săraci, în timp ce „leket” se referă la spicele căzute pe care recoltatorii nu ar trebui să le ridice, lăsându-le pentru cei săraci.

Faptul că Porunca se referă la grâu nu o limitează la atât, ci este un exemplu pentru orice fel de recoltă.

A.3. Ajutorul acordat personal celor în nevoie

„5. De vei vedea asinul vrăjmaşului tău căzut sub povară, să nu-l treci cu vederea, ci să-l ridici împreună cu el”. (Exodul 23)

A.4. Asistenţa socială (Ma'aser Ani - zeciuiala pentru săraci)

„28. Iar după trecerea a trei ani, ia toate zeciuielile veniturilor tale din anul acela şi le pune în locaşurile tale;

29. Şi să vină levitul, căci el nu are parte şi moştenire cu tine, şi străinul şi orfanul şi văduva care se află în sălaşurile tale şi să mănânce şi să se sature, ca să te binecuvânteze Domnul Dumnezeul tău în toate lucrurile mâinilor tale, pe care le vei face tu”. (Deuteronomul 14)

[N.A.] În tradiţia iudaică, terenurile agricole sunt lăsate să se odihnească în fiecare al şaptelea an, conform Shmita (vezi în continuare).

În primii doi ani din ciclul de şapte ani, precum şi în anii al patrulea şi al cincilea, zeciuiala secundară („Ma'aser Sheni”) este separată. În al treilea şi al şaselea an al ciclului, „Ma'aser Sheni” este înlocuit cu „Ma'aser Ani”.

A.5. Shmita

Aplicarea Tzedakah în Anul Sabatic.

[N.A.] Am considerat că Shmita este un caz particular de Tzedakah în Anul Sabatic şi de aceea am integrat-o în structura Tzedakah, la indicativul A.5., după A.1., 2., 3., 4.; pe de altă parte, Legea Shmitei are o personalitate aparte şi este cunoscută datorită atacului la care a supus-o Hillel, astfel că am înscris-o cu un corp de literă egal cu al Tzedakah din care face parte, deosebind-o de restul Poruncilor de pe acelaşi palier taxonomic.

La fel am procedat şi în cazul Legii Jubileului (Yowel).

A.5.1. Odihna pământului

„4. Iar anul al şaptelea să fie an de odihnă a pământului, odihna Domnului; ogorul tău să nu-l semeni şi via ta să n-o tai în anul acela”. (Leviticul 25)

a. Interdicţia asupra semănării, culesului şi îngrijirii culturilor:

„5. Ceea ce va creşte de la sine pe ogorul tău să nu seceri şi strugurii de pe viţele tale netăiate să nu-i culegi, ca să fie acest an de odihnă pentru pământ”. (Leviticul 25)

b. Consumul produselor pământului în Anul Sabatic:

„6. Şi aceste roade vor fi în timpul odihnei pământului hrană pentru tine, pentru robul tău şi pentru roaba ta, pentru simbriaşul tău şi pentru străinul tău care s-a aşezat la tine”. (Leviticul 25)

b.1. „7. Pentru dobitocul tău şi pentru fiarele cele de pe pământul tău, să fie de hrană toate roadele lui”. (Leviticul 25)

A.5.2. Anularea datoriilor

„1. În anul al şaptelea vei face iertare”. (Deuteronomul 15)

a. Detaliile despre anularea datoriilor:

„2. Iertarea însă va fi aceasta: tot împrumutătorul, care dă împrumut aproapelui său, să ierte datoria şi să n-o mai ceară de la aproapele său sau de la fratele său, că s-a vestit iertarea în cinstea Domnului Dumnezeului tău”. (Deuteronomul 15)

b. Obligaţia ajutorării:

„7. Iar de va fi la tine sărac vreunul din fraţii tăi, în vreuna din cetăţile tale de pe pământul tău pe care ţi-l dă Domnul Dumnezeul tău, să nu-ţi învârtoşezi inima, nici să-ţi închizi mâna ta înaintea fratelui tău celui sărac;

8. Ci să-i deschizi mâna ta şi să-i dai împrumuturi potrivite cu nevoia lui şi cu lipsa ce suferă”. (Deuteronomul 15)

c. Obligaţia acordării de împrumuturi chiar dacă anul ştergerii este aproape:

„9. Păzeşte-te să nu intre în inima ta gândul nelegiuit şi să zici: Se apropie anul al şaptelea, anul iertării; şi să nu se facă din pricina aceasta ochiul tău nemilostiv către fratele tău cel sărac şi să-l treci cu vederea; că acela va striga împotriva ta către Domnul şi va fi asupra ta păcat mare”. (Deuteronomul 15)

c.1. „10. Dă-i, dă-i şi împrumuturi câte-ţi va cere şi cât îi va trebui, şi când îi vei da, să nu se întristeze inima ta, căci pentru aceasta te va binecuvânta Domnul Dumnezeul tău în toate lucrurile tale şi în toate câte se vor lucra de mâinile tale”. (Deuteronomul 15)

[N.A.] Versetul figurează şi la „Teze subordonate: Deplina libertate, condiţie a dedicării/ Asigurarea demnităţii şi diminuarea tensiunilor sociale”, deoarece are dublă semnificaţie. (Vezi şi Cartea 2, capitolul 3 - „Contorsiuni avocăţeşti în faţa lui Dumnezeu/ 1. Motivaţia falsă)

A.5.3. Eliberarea sclavilor

Porunca principală - Eliberarea sclavilor în anul al şaptelea:

„12. De ţi se va vinde ţie fratele tău, evreu sau evreică, şase ani să fie rob la tine, iar în anul al şaptelea să-i dai drumul de la tine, slobod”. (Deuteronomul 15)

a. Tratarea sclavilor cu bunătate şi respect după eliberare:

„13. Iar când îi vei da drumul ca să fie slobod, să nu-i dai drumul cu mâinile goale;

14. Ci înzestrează-l din turmele tale, din aria ta, de la teascul tău; dă-i şi lui din cele cu care te-a binecuvântat Domnul Dumnezeul tău”. (Deuteronomul 15)

b. Rememorarea faptului că poporul evreu a fost eliberat din sclavie în Egipt:

„15. Adu-ţi aminte că şi tu ai fost rob în pământul Egiptului şi te-a izbăvit Domnul Dumnezeul tău. Iată pentru ce îţi poruncesc acestea astăzi”. (Deuteronomul 15)

A.6. Yowel/ Jubileu

Aplicarea Tzedakah în Anul Jubileu

[N.A.] - Intersecţia Poruncilor din Yowel cu cele asemănătoare din Shmita a fost eliminată; considerând Yowel o extensie a Shmitei în anul cincizecilea, aici sunt expuse doar Poruncile suplimentare, specifice Jubileului, care nu se regăsesc în Shmita.

a. Interdicţia muncii agricole:

„11. Anul al cincizecilea să vă fie an de slobozenie: să nu semănaţi, nici să seceraţi ceea ce va creşte de la sine pe pământ, şi să nu culegeţi poama de pe viţele netăiate,

12. Că acesta e jubileu; sfânt să fie pentru voi; roadele de pe ogor să le mâncaţi”. (Leviticul 25)

[N.A.] Interdicţia muncii agricole în Jubileu urmează imediat după cea din anul Shmita, lăsând agricultura în pauză doi ani la rând.

b. Cumpărarea şi vânzarea de teren:

„15. După numărul anilor trecuţi de la cel din urmă jubileu să cumperi de la aproapele tău şi după numărul anilor de cules să-ţi vândă el.

16. Dacă au rămas ani mai mulţi până la jubileu, sporeşte preţul, iar dacă au rămas puţini ani, micşorează preţul, căci un anumit număr de secerişuri îţi vinde el”. (Leviticul 25)

c. Restituirea terenurilor în străinătate:

„10. Să sfinţiţi anul al cincizecilea şi să se vestească slobozenie pe pământul vostru pentru toţi locuitorii lui. Să vă fie acesta an de slobozenie, ca să se întoarcă fiecare la moşia sa; fiecare să se întoarcă la ogorul său”. (Leviticul 25)

d. Dreptul de răscumpărare:

„25. Dacă fratele tău, care e cu tine, va sărăci şi va vinde din moştenirea sa, să vină ruda sa de aproape şi să cumpere ceea ce vinde fratele său.

26. Dacă însă nu va avea cineva rudenie, ci îi va da lui mâna şi va găsi cât îi trebuie pentru răscumpărare,

27. Atunci să numere anii vânzării sale şi ce trece să întoarcă aceluia căruia i-a vândut şi se va întoarce la moşia sa.

28. Iar dacă nu va găsi mâna lui cât îi trebuie să întoarcă aceluia, atunci pământul vândut de el va rămâne în mâinile cumpărătorului până la anul jubileu şi în anul jubileu cumpărătorul va ieşi şi vânzătorul va intra în stăpânirea sa”. (Leviticul 25)

B. Drepturile lucrătorilor

a. Plata muncitorilor fără întârziere

„14. Să nu nedreptăţeşti pe cel ce munceşte cu plată, pe sărac şi pe cel lipsit dintre fraţii tăi sau dintre străinii care sunt în pământul tău şi în cetăţile tale.

15. Ci să dai plata în aceeaşi zi şi să nu apună soarele înainte de aceasta, că el este sărac şi sufletul lui aşteaptă această plată; ca să nu strige el asupra ta către Domnul şi să nu ai păcat”. (Deuteronomul 24)

b. Dreptul la odihnă

„12. În şase zile să-ţi faci treburile tale, iar în ziua a şaptea să te odihneşti, ca să se odihnească şi boul tău şi asinul tău şi ca să răsufle fiul roabei tale şi străinul care e cu tine”. (Exodul 23)

c. Protejarea drepturilor lucrătorilor şi interzicerea exploatării

„13. Să nu nedreptăţeşti pe aproapele şi să nu-l jefuieşti. Plata simbriaşului să nu rămână la tine până a doua zi”. (Leviticul 19)

C. Protejarea văduvelor, orfanilor şi străinilor

a. Asigurarea drepturilor şi a protecţiei

„22. La nici o văduvă şi la nici un orfan să nu le faceţi rău!” (Exodul 22)

b. Evitarea nedreptăţii şi opresiunii

„9. Pe străin să nu-l obijduieşti, nici să nu-l strâmtorezi, căci voi ştiţi cum e sufletul pribeagului, că şi voi aţi fost pribegi în ţara Egiptului.” (Exodul 23)

c. Obligaţia de a-i trata cu bunătate şi empatie pe străini

„34. Străinul, care s-a aşezat la voi, să fie pentru voi ca şi băştinaşul vostru; să-l iubiţi ca pe voi înşivă, că şi voi aţi fost străini în pământul Egiptului. Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru”. (Leviticul 19)

D. Reglarea contra abuzului

a. Moderaţia

„24. De vei intra în via aproapelui tău, poţi să mănânci poamă până ce te vei sătura, dar în panerul tău să nu pui.

25. Şi când vei intra în grâul aproapelui tău, rupe spice cu mâinile tale, iar secera să n-o pui în ogorul aproapelui tău”. (Deuteronomul 23]

[N.A.] Poruncind moderaţia în apelul la toleranţă şi ajutor în două cazuri diferite - culegerea de struguri şi culegerea de grâu -, deşi principiul este acelaşi în ambele cazuri, versetele nu se limitează la ele, ci stabilesc o linie inductivă, generalizatoare.

b. Hărnicia

„12. În şase zile să-ţi faci treburile tale, iar în ziua a şaptea să te odihneşti, ca să se odihnească şi boul tău şi asinul tău şi ca să răsufle fiul roabei tale şi străinul care e cu tine.” (Exodul 23)

[N.A.] Aceeaşi Poruncă se regăseşte la

B. Drepturile lucrătorilor/ b. Dreptul la odihnă, deoarece este bivalentă: pe de o parte exprimă dreptul la odihnă al lucrătorului, pe de altă parte obligă la hărnicie, astfel ca treburile să fie încheiate în şase zile.

În felul acesta, Porunca previne abuzul în solicitarea de ajutor de la ceilalţi.

c. Ajutorul proporţional

„8. Ci să-i deschizi mâna ta şi să-i dai împrumuturi potrivite cu nevoia lui şi cu lipsa ce suferă”. (Deuteronomul 15)

[N.A.] Aceeaşi Poruncă se regăseşte la A.5.2. Anularea datoriilor/

c. Obligaţia ajutorării, deoarece este bivalentă: pe de o parte stabileşte obligativitatea ajutorării, pe de altă parte stabileşte că ajutorul nu trebuie să excedeze nevoilor.

E. Justiţia

a. Interzicerea mărturiilor false

„16. Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău!” (Exodul 20)

b. Imparţialitatea justiţiei

„15. Să nu faceţi nedreptate la judecată; să nu căutaţi la faţa celui sărac şi de faţa celui puternic să nu te sfieşti, ci cu dreptate să judeci pe aproapele tău”. (Leviticul 19)

c. Protejarea celui nevinovat

„7. De orice cuvânt mincinos să te fereşti; să nu ucizi pe cel nevinovat şi drept, căci Eu nu voi ierta pe nelegiuit”. (Exodul 23)

d. Evitarea corupţiei

„8. Daruri să nu primeşti, căci darurile orbesc ochii celor ce văd şi strâmbă pricinile cele drepte”. (Exodul 23)

e. Protecţia contra sclaviei

„7. De se va afla că cineva a furat pe vreunul din fraţii săi, din fiii lui Israel şi, făcându-l rob, l-a vândut, să fie omorât tâlharul acela şi să stârpeşti răul din mijlocul tău”. (Deuteronomul 24)

-------------------------

Anexa 1

• „După chipul şi asemănarea”

Efortul de generaţii, din antichitatea adâncă şi până astăzi, de explicitare a Sfintelor Scripturi, de cugetare asupra lor şi de atribuire de înţelesuri îşi găseşte imboldul literar primordial în unitatea (sau acordul) umanităţii cu divinitatea, stabilită de versetul 26 al primului capitol din Geneza.

Dar importanţa lui nu se limitează la atât, căci „Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră” postulează nu doar potenţialul spiritual al fiinţei umane, ci şi scopul creaţiei lui Dumnezeu, propoziţia putând fi interpretată ca imperativă - o Poruncă ce obligă la asigurarea statutului - sfânt - al omului, de fiinţă spirituală.

Împărăţia lui Dumnezeu este imaginată aici ca urmărind actualizarea potenţialului spiritual al omului, în implicitul respect al acestei Porunci.

Versetul poate fi reformulat ca teză fundamentală, astfel: „Omul are statut de fiinţă spirituală”, ceea ce, ţinând seama de originarea într-o Poruncă, nu este o propoziţie constatativă şi nu este doar normativă, ci reclamă ridicarea din potenţial în actual.

Această teză centrală o atribui conceptului de „Împărăţie a lui Dumnezeu”, structurând Poruncile în jurul ei, astfel încât să o împlinească prin concurenţa lor, într-o Declaraţie.

Alegerea este personală, dar nu arbitrară, pentru că:

- 1) Exprimă o aspiraţie generală.

- 2) Corespunde unei interpretări plauzibile a declaraţiei lui Iisus Hristos, citată de Ioan 3: „3. Răspuns-a Iisus şi i-a zis: Adevărat, adevărat zic ţie: De nu se va naşte cineva de sus, nu va putea să vadă împărăţia lui Dumnezeu”.

Răspunsul lui Iisus poate fi suspectat că se referă la Geneza 1: „26. Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră”, în care omul primeşte potenţialul să reflecte imaginea lui Dumnezeu, iar atunci când chiar o face, contează ca o a doua naştere.

Subliniez că Iisus nu spune că „naşterea de sus” asigură intrarea în Împărăţia lui Dumnezeu, ci doar vizibilitatea ei şi, prin urmare, este vorba despre o „naştere” de natură spirituală, implicând atât raţiunea, cât şi trăirea.

Ideea unei Declaraţii pe baza Poruncilor, totuşi, nu este vreo originalitate, deoarece unii autori privesc Tora ca pe o „constituţie evreiască”.

Având în minte caracterul absolut al incognoscibilităţii lui Dumnezeu şi caracterul relativ al „îndumnezeirii omului” (scopul creştin), într-un proces progresiv de reflectare a Lui, construcţia conceptuală a „Împărăţiei lui Dumnezeu” poate să folosească instrumentele pe care le pun la dispoziţie disciplinele gnoseologiei, ca un act cultural de pietate.

-------------------------

Anexa 2

• Înţelegerea suplimentară/Binah Yeseirah

Potenţialul spiritual deschis de versetul „26. Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră” (Geneza 1) este susţinut de versetul imediat următor „27. Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie”, care, pe lângă grija să nu discrimineze între masculin şi feminin, poate primi înţelesuri mai ample, de pildă că ar putea fi presupusă o feminitate a lui Dumnezeu, sub numele de „Shekinah” (care este de genul feminin).

Cabala a dezvoltat ideea de feminitate a Shekinah.

Termenul „Shekinah” provine din rădăcina ebraică שָׁכַן (shakan), care înseamnă „a locui”, „a se aşeza” sau „a rezida”. În tradiţia biblică, Shekinah este adesea asociată cu manifestările tangibile ale prezenţei divine, cum ar fi norul care a acoperit Tabernacolul sau flacăra care a ars în rugul aprins fără a-l consuma, pe care l-a văzut Moise. Tabernacolul şi, mai târziu, Templul din Ierusalim sunt considerate locurile unde Shekinah a locuit în mod special.

În ceremonia de primire a Sabatului, există tradiţia să „întâmpine” Shekinah, ca pe o mireasă care vine să se alăture mirelui, ceea ce antrenează versetul „5. Dacă cineva şi-a luat femeie de curând, să nu se ducă la război şi să nu i se pună nici o sarcină; lasă-l să rămână slobod la casa sa timp de un an, să veselească pe femeia sa pe care a luat-o”. (Deuteronomul 24)

Dincolo de înţelesul direct al versetului, care porunceşte eliberarea mirelui de orice altă preocupare decât să-şi facă mireasa fericită, se întrezăreşte o legătură cu „Binah Yeseirah” (Înţelegere Suplimentară), pe care Talmudul (în Niddah 45b, citându-l pe Yehuda Ha Nasi), o atribuie femeilor: „Aceasta ne învaţă că Sfântul, Binecuvântat să fie, a dat femeii o înţelegere [bina] mai mare decât cea a bărbaţilor”.

Alocarea acestui an lipsit de griji pentru a fi cu soţia nu este doar un act de iubire sau de datorie familială, ci şi o oportunitate spirituală profundă pentru bărbat să se conecteze cu divinul feminin.

În primul an de căsnicie, Deuteronomul 24:5 scuteşte bărbatul de război, dar şi de muncile legate de război, iar, conform cu interpretarea unor exegeţi, îl scuteşte şi de taxe şi impozite: „Va fi liber”, spune Bekhor Shor (cca 1145 - cca 1195).

Este un fel de „An Sabatic personal”.

Eliberarea de grijile cotidiene este condiţie a împlinirii spirituale.

Ideea de eliberare figurează în prima Poruncă a Decalogului şi revine, ca un laitmotiv, la sfârşitul a numeroase Porunci ale lui Dumnezeu, semnalându-le caracterul spiritual.

-------------------------

Anexa 3

• „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău”

Expresia „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău” se repetă de zeci de ori în contexte diferite ale Vechiului Testament, fiind constant înţeleasă drept declaraţie prin care Dumnezeu îşi afirmă autoritatea asupra oamenilor, o autoritate care infuzează natura Poruncilor: „55. Pentru că fiii lui Israel sunt robii Mei; robii Mei sunt ei, că Eu i-am scos din pământul Egiptului. Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru”. (Leviticul 25)

În cele ce urmează, voi explora varianta înţelesului eliberator al expresiei „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău”.

Fiind contrar sensului direct, înţelesul eliberator este greu de surprins, dacă nu Îl socotim pe Dumnezeu „mântuitor”, aşa cum El se prezintă: „6. Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, Care te-am scos din pământul Egiptului, din casa robiei”. (Deuteronomul 5).

Dacă El este eliberator, atunci înrobirea este faţă de libertate.

El declară că suntem „robii libertăţii”.

Dar ce putem şi ce nu putem să afirmăm despre Dumnezeul Scripturii?

A. Tatuajul divin

Tora şi Iisus pot fi priviţi drept intervenţii Dumnezeieşti în lumea omului, dacă nu ţinem seama de specificităţile iudaice şi, respectiv, creştine, de înţelesurile diferite corespunzătoare acestor concepte în tradiţiile lor respective, în care ambele cazuri se comportă ca revelaţii ale entităţii sacre, care le este comună.

Faptul că ele sunt hierofanii de acelaşi gen le adună împreună în versetul „17. Pentru că Legea prin Moise s-a dat, iar harul şi adevărul au venit prin Iisus Hristos”. (Ioan 1).

Dintr-o perspectivă nefolosită, perechea discursivă din acest verset nu este cea alcătuită din Moise şi Iisus (căci Moise ne este prezentat ca fiind pe de-a-ntregul om), ci din Lege şi Iisus, care au în comun natura divină (şi omenească).

Dar asocierile posibile pe relaţia Dumnezeu - Legea - Cuvântul - Iisus nu se limitează la atât.

În Romani 7, Apostolul Pavel identifica „νόμος” (nomos/ Legea) cu „λόγος” (logos/ Cuvânt/ slovă): „6. Dar acum ne-am desfăcut de Lege, murind aceluia în care eram ţinuţi robi, ca noi să slujim întru înnoirea Duhului, iar nu după slova cea veche”.

Că Pavel disjunge pe Iisus de Lege nu îl împiedică pe Evanghelistul Ioan să stabilească identitatea dintre Cuvânt şi Iisus Hristos:

„14. Şi Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr”. (Ioan 1)

De altfel, capitolul începuse cu celebrul verset „1. La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul” (Ioan 1), prin care echivalase Cuvântul cu Dumnezeu.

Într-o ipotetică (cultual, de nedorit) aplatizare şi schematizare a profunzimii aurei discursive din jurul fiecăreia dintre cele patru noţiuni, ecuaţia rezultată intersectează:

- Iisus şi Cuvântul;

- Cuvântul şi Legea;

- Legea şi Dumnezeu;

- Dumnezeu şi Cuvântul;

- Iisus şi Dumnezeu.

Una dintre concluziile acestei scheme de gândire reliefează că Iisus este acreditat drept personificarea Legii (vezi şi Cartea a doua, capitolul 3 - „Contorsiuni avocăţeşti în faţa lui Dumnezeu/ 2.Il Sfumato del Nuovo Testamento”).

Această „sistematizare” a felului în care circulă cele patru cuvinte în Noul Testament primeşte o confirmare ulterioară, de pe versantul iudaic al defileului abrahamic, prin midrasul târziu relatat de Moshe Idel: „Înainte de creaţia lumii nu existau piei pentru pergamentul pe care să fie scrisă Tora, fiindcă nu existau animale. Şi atunci pe ce a fost scrisă Tora? Pe braţul Celui Sfânt, fie el Binecuvântat, de un foc negru pe [suprafaţa unui] foc alb”(1).

Tora se prezintă ca un tatuaj pe pielea lui Dumnezeu - o imagine care confirmă suprapunerea dintre Lege şi Dumnezeu, obţinută prin schematizarea asupra celor patru noţiuni din Noul Testament şi conferă un sens intuitiv raporturilor dintre semn şi sacru (vezi şi capitolul 1 - C. „Extremele: idolatria şi iconoclasmul”).

B. Textura şi Scriptura

Cei însetaţi de certitudini în privinţa lui Dumnezeu au la dispoziţie două variante care se completează: 1) realitatea şi 2) textul.

B.1. Realitatea

Este general acceptată ca incontestabilă existenţa miliardelor de credincioşi, existenţa cărţilor pe care ei le consideră sfinte, monumentul de cultură înălţat de exegeză; nimeni nu poate contesta, în mod normal, existenţa bisericii, a clerului, a ritualurilor şi influenţa tuturor acestora asupra istoriei.

Existenţa lor este incontestabilă în măsura în care realitatea (sau ceea ce numim „realitate”) este incontestabilă (desigur, oricare certitudine este chestionabilă).

Fiind, astfel, manifestări indubitabile, ce rost mai are îndoiala în Dumnezeu, chiar dacă El ar fi numit „Nimicul”, ca să nu fie „Ceva”?

Karl Marx spunea că disputa asupra existenţei sau nonexistenţei lui Dumnezeu este simplă pierdere de timp.

Aşa se vede.

Important este că miliarde de oameni se raportează la El ca la un terţ omniprezent, martor în propriul cuget al credinciosului, în raporturile interpersonale şi de grup, un reper normator şi guvernator şi care, astfel, nu are nevoie decât de credinţă ca să existe, fie şi ca „Nimic”.

Realitatea furnizează o întreagă listă de certitudini, aflată în opoziţie cu dezbaterile teologice şi filosofice despre natura şi/sau supranatura lui Dumnezeu, dezvelite în sfera fantasmatică a limbajului care îşi poate permite orice, inclusiv propria anulare.

B.1.1. Intervenţia filosofiei

Cât timp teologia are grijă să îl situeze pe Dumnezeu dincolo de limbaj şi raţiune, adică dincolo de instrumentele dezbaterii, dezbaterea onto-teologică are o relevanţă limitată, dacă nu chiar nulă.

Filosofia se poate ocupa de o mulţime de lucruri în conexiune cu Dumnezeu, dar Dumnezeu Însuşi este un subiect impropriu filosofiei.

Totuşi, unii filosofi ai secolului trecut s-au străduit să exprime lipsa percepţiei de textură a lui Dumnezeu, oferind azil unor teze ale teologiei apofatice.

- De exemplu, Jacques Derrida spune: „Sunt sigur că adevăraţii credincioşi ştiu asta mai bine decât alţii, căci experimentează ateismul permanent. Şi ştiu că marii mistici experimentează asta. Ei experimentează moartea lui Dumnezeu sau dispariţia lui Dumnezeu, Dumnezeu fiind numit «non-existent»: «Mă rog cuiva care nu există»”.

Chiar Levinas spune undeva că el este, într-un fel, ateu, pentru că nu îl înţelege pe Dumnezeu ca pe un fiind existent.

„Dumnezeu nu este un fiind absolut”(2).

- Emmanuel Levinas, însă, nu este chiar atât de ferm pe cât îl prezintă Derrida, căci el admite posibilitatea unei cunoaşteri a lui Dumnezeu: „Dumnezeu - oricare ar fi înţelesul său ultim şi, într-un anumit sens, gol - apare conştiinţei umane (şi mai ales în experienţa evreiască) «îmbrăcat» în valori; şi această îmbrăcăminte nu este străină naturii sale sau supranaturii sale”(3).

Pentru frumoasa aserţiune din finalul citatului („şi această îmbrăcăminte nu este străină naturii sale sau supranaturii sale”), Levinas a omis să explice temeiul - el, de fapt, nu există decât dacă Levinas vrea să fie aşa.

„Supranatura” pe care Levinas i-o atribuie lui Dumnezeu este un ecou al „superexistenţei” din concepţia filosofului John Scotus Eriugena (810-877): „Dumnezeu este mai mult decât existenţa”.

La rândul său, Eriugena a aplicat aici a treia cale de exprimare imaginată de Pseudo-Dionisie Areopagitul (secolul al V-lea), care, ca să străbată strâmtoarea dintre „Dumnezeu este înţelept” şi „Dumnezeu nu este înţelept”, s-a strecurat prin „Dumnezeu este mai mult decât înţelept”.

Despre această „a treia cale”, Karen Armstrong scrie: „[...] nu era vorba despre un truc lingvistic, ci despre o disciplină care, prin juxtapunerea a două propoziţii ce se exclud reciproc, ne ajută să cultivăm un simţ al tainei, reprezentat chiar de cuvântul pe care îl utilizăm, «Dumnezeu», de vreme ce El nu poate fi limitat la un concept pur omenesc”(4).

Procedeul este similar celui al Sfintei Treimi, în care fiecare Fiinţă este Dumnezeu întreg şi împreună sunt Dumnezeu Unul, care în mod deliberat, se spune, este ilogic (încalcă legea logică a identităţii).

Când certitudinea existenţei lui Dumnezeu este evocată în procesul comunicării, onto-teologia este silită să apeleze la artificii de limbaj, incluzând tautologii (cum Însuşi Dumnezeu se recomandă pe Sine, prin „Ehyeh-Asher-Ehyeh”), paradoxuri sau măcar autocontradicţii.

Atât timp cât exprimările acestea au altă menire decât să comunice lucrul neinteligibil pe care îl spun prin sine, ele pot fi înţelese ca borne de hotar până la care poate înainta raţiunea, dar, în orice caz, nu sunt străine de artificiul lingvistic, care eludează o aserţiune onto-teologică.

Apelul la artificiul de limbaj este o decizie raţională, metadiscursivă, pentru ca raţiunea să-şi marcheze teritoriul propriu, delimitându-l de „misterii” şi trăiri preponderent sufleteşti (ceea ce, de fapt, cultivă o disociere interioară nenaturală).

B.2. Textul

Există şi persoane mai pretenţioase, care, ca să se încredinţeze de existenţa divinităţii, ar prefera o luptă corp-la-corp cu îngerul, precum cea pictată în tabloul „Viziune după predică” de Paul Gaugain, sau măcar întruniri „faţă către faţă”, cum sunt relatate cele din cortul lui Moise, după plecarea de la Muntele Horeb.

Pentru confruntare personală, aceştia au la dispoziţie Sfânta Scriptură şi din ea măcar Pentateuhul, care este recunoscut atât de iudei (şi samariteni), cât şi de creştini, drept text revelat.

Postularea sfinţeniei textului, însă, nu este neapărat convingătoare pentru atei, ci, după cum apare în Cabala, convingător este studiul Scripturii, în care nu credinţa este necesară, ci buna-credinţă: „Nu Mă respecţi şi nici Tora nu studiezi: pe Mine poţi să nu Mă respecţi, dar Tora trebuie să studiezi, pentru că, în lumina ei, mă vei găsi pe Mine”.

Pentru procesul gândirii şi al înţelegerii, aceste borne de hotar presărate prin artificii de limbaj au statut incert; artificiile de limbaj nu fac parte din discurs, deşi folosesc sememe.

Ele nu transferă experienţe corespunzătoare înţelesurilor limbii, ci limitează discursul.

Ar putea fi numite „îngrădiri discursive”, care ar putea fi tratate bivalent, ca:

a) străine înţelesului (eventual, similare presupusei exteriorităţi pe care o numim „realitate”);

b) ca sememe ale unui text.

Integrarea în text a „îngrădirilor discursive” - artificiile lingvistice - deschide unele posibilităţi de „contact direct” cu non-umanul, pentru că permite speculaţii lingvistice asupra a ceea ce nu este idee (desigur, ne aflăm în imperiul non-raţionalului).

Una dintre cele mai norocoase astfel de speculaţii profită de etimologia comună latinească a cuvintelor „text”(5) şi „textură”(6), derivate amândouă din „texere” - „a ţese, a uni, a se potrivi împreună”.

Conform „Online Etimology Dictionary”, în latina medievală, „textus” înseamnă „Sfintele Scripturi, text, tratat”, în timp ce „textură” înseamnă „pânză, textură, structură”.

Este un noroc.

Textul este discursiv, textura este cvasiobiectuală şi amândouă derivă din „a se potrivi împreună” în urzeală.

Textul Scripturii poate fi duplicat, dar textura sa este inefabilă, se naşte sufleteşte, este considerată sacră şi nu poate fi copiată.

Coincidenţa etimologică dintre „Sfintele Scripturi” şi „textură” sugerează o perspectivă scripturală onto-teologică.

Ideea că Tora are „textura lui Dumnezeu”:

„Şi atunci pe ce a fost scrisă Tora? Pe braţul Celui Sfânt, fie el Binecuvântat, de un foc negru pe [suprafaţa unui] foc alb” (vezi a. Tatuajul divin).

Oarecum, ideea aceasta este mai puţin toxică decât substituirea lui Dumnezeu cu clasa muncitoare şi, în orice caz, ne antrenează intelectual în situaţii experienţiale (corespunzător disciplinei la care se referă Karen Armstrong, că „ne ajută să cultivăm un simţ al tainei”).

Subiectul a fost atins în „Circularitatea Pentateuhului: Descindem în Biblie sau din ea?/ Personaje în propria carte”.

• Yahweh Yasha/ Dumnezeu Mântuitor

Orientarea care admite o intersecţie de înţeles între sferele cuvintelor Dumnezeu - Iisus - Legea - Cuvântul face aluzie la o textură inefabilă a înălţării spirituale.

Cui nu poate suporta „Nimicul” dindărătul cuvântului Dumnezeu, („Totul”, „Supranatura”, „Mai mult decât înţeleptul”, „Absenţa”, „Golul” etc.), Scriptura - care este o certitudine incontestabilă - îi oferă „textura” sa, a cărei „con-sacrare”(7) este incontestabilă.

„Con-sacrarea” vine din realitatea şi lista sa de certitudini invocate mai înainte - credincioşii, cărţile lor, exegeza, clerul, biserica -, dar şi din efortul tuturor să realizeze sfinţenia, infinitul, perfecţiunea, plenitudinea şi splendoarea.

Fie ele imanente, fie atribuite, dar, oricum, înălţate de la Pământ, înţelesul lumii şi rostul fiecăruia în ea sunt presupuse în urzeala Scripturii.

Experienţa dogmatică declanşată de citirea Scripturii evocă „textura celestă a textului”.

Cum se numeşte îngerul Torei?:

- Este Elijah, cel trimis de Dumnezeu, să pogoare asupra studiosului, ca să-i lumineze înţelesurile Torei?

- Sau este Maghid, cel care nu preexistă, ci prinde fiinţă la adâncirea în studiul Torei ca să o tălmăcească?

Disputa asupra numelui nu are niciun fel de importanţă în raport cu tâlcul mesajului şi funcţiile Scripturii.

Aspiraţia căreia Scriptura îi răspunde (fie ea înnăscută, fie ea insuflată) poate fi propusă drept „textură” a lui Dumnezeu, corespunzător definiţiei noţiunii de „sacru” la Mircea Eliade: „întrerupere” a realităţii cotidiene, prin care ceva din lumea profană semnifică sau devine o manifestare a ceva care transcende această realitate.

Perspectiva propusă pune prima Poruncă din Decalogul ortodox(8) într-o lumină specială:

„6. Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, Care te-am scos din pământul Egiptului, din casa robiei.

7. Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine”. (Deuteronomul 5).

Porunca este temeiul Scriptural pentru refuzul închinării la împăratul român în ipostaza de zeu - Zeu, Augustus, Cezar(9) - ipostază atestată de inscripţia de pe dinarul roman din timpul lui Iisus, eliberând de sub orice dominaţie pământeană.

De altfel, „Nimeni nu poate să slujească la doi domni” (Matei 6:24 şi Luca 16:13).

Sesizăm că Porunca nu mai semnifică trecerea din robia egipteană, sub un Dumnezeu personal, ci ea trimite la mântuirea care se regăseşte în „text” - dezrobirea absolută, în vederea înălţării spirituale.

Nu este vorba despre alegerea între doi stăpâni, ci de eliberarea de orice stăpân, căci „robul unei aspiraţii” este o altfel de definiţie pentru libertate.

Trecerea din „casa robiei” în „casa libertăţii”.

Acesta poate fi înţelesul versetului din Leviticul 25:

„39. Când îţi va sărăci fratele şi ţi se va vinde ţie, să nu-l pui la muncă de rob,

40. Ci să fie el la tine ca simbriaş sau străin şi să-ţi lucreze până la anul jubileu;

41. Iar atunci să se ducă de la tine, şi el şi copiii lui împreună cu el să se întoarcă în neamul său şi să intre iarăşi în stăpânirea părinţilor săi.

42. Pentru că ei sunt robii Mei, pe care Eu i-am scos din pământul Egiptului.”

Robii Mei, adică Robi ai Libertăţii.

Libertate (dar nu arbitrar), corespunzător ideii de rob al lui Dumnezeu, în care Dumnezeu poate primi numele specific de „Yahweh Yasha” (יַהְוֶה יָשַׁע)/ „Dumnezeu Mântuitor” - „Eliberatorul”.

Rob al lui Dumnezeu poate să însemne mai mult decât om liber, poate să însemne statut sfânt de om liber.

Cu acest înţeles eliberator al primei Porunci a Decalogului, o articulez la teza centrală a Împărăţiei lui Dumnezeu - „Omul are statut de fiinţă spirituală” -, adăugându-i „În deplină libertate”, ca teză subalternă şi condiţie.

Cele două teze pot fi unite într-o singură propoziţie - „Omul are statut de fiinţă spirituală în deplină libertate” -, dar sunt două aspecte diferite ale unui proces în progres, care aşteaptă să fie susţinut de norme subordonate.

Împlinirea „Împărăţiei lui Dumnezeu” reclamă libertatea economică - un întreg capitol gata să se integreze: Shmita şi Jubileul, cazuri particulare de Tzedakah.