Criza spirituală: Pierderea rostului, ca început al sfârşitului

• Ce înseamnă „criză spirituală”

Criza spirituală nu desemnează exclusiv o criză religioasă, ci o pierdere a rostului colectiv, a capacităţii unei societăţi de a răspunde coerent la întrebarea „de ce trăim împreună?”. Termeni precum rost, sens sau scop nu sunt invenţii jurnalistice, ci chestiuni fundamentale în istoria gândirii.

Filosoful Alasdair MacIntyre sublinia: „Fără un telos comun, moralitatea devine incoerentă”. Iar Viktor Frankl, psihiatru şi supravieţuitor al Holocaustului (DOSAR BURSA. O radiografie a transformării globale), scria: „Omul poate îndura orice, dacă înţelege de ce suferă”. Sensul nu este un lux metafizic, ci un element constitutiv al vieţii umane.

• Eliade: Moartea vine nu doar de la foamete, ci şi de la sensul pierdut

Mircea Eliade relatează, în «Istoria credinţelor şi ideilor religioase» un episod tulburător: un trib nomad îşi orienta deplasarea în funcţie de înclinarea unui stâlp sacru, perceput ca legătura cu divinitatea. Când stâlpul s-a rupt, oamenii nu s-au relocat, nu au improvizat. S-au aşezat pe pământ şi au murit. Nu de foame. Ci pentru că nu mai ştiau încotro să meargă.

Aceasta este esenţa crizei spirituale: colapsul direcţiei, nu doar al resurselor.

Citeşte Scrisoare către cititorii care nu mai cred că o criză vine singură

Citeşte O radiografie a transformării globale; de ce crizele nu mai pot fi tratate izolat

• Din etică în economie: creditul cu dobândă

Max Weber a demonstrat că ordinea capitalistă modernă îşi are originile într-o etică religioasă: protestantismul a impus o disciplină a muncii, a acumulării şi a autocontrolului, făcând posibilă expansiunea sistemului economic. Dobânda, condamnată de Biserica Catolică (în conformitate cu Poruncile din Vechiul Testament) până în secolul XVI, a fost revalorizată de protestanţi nu ca bine, ci ca păcat inevitabil, tolerat pentru dezvoltarea societăţii.

Din acest compromis s-a născut o ordine care a organizat lumea, dar care, în lipsa ancorajului în valori spirituale, a degenerat într-un sistem autonom, autoreferenţial.

Citeşte Criza financiară: Supraîndatorarea creşte neîncetat, din 2007

Citeşte Criza alimentară: Foametea se amplifică

• Când religiozitatea decade, dar nu peste tot

Religiozitatea este un indicator imperfect al vieţii spirituale, dar rămâne relevant. Scăderea sa în Occident este abruptă:

- Franţa: doar 14% dintre adulţi mai participă la servicii religioase săptămânale (Pew Research Center, 2023)⁵.

- Cehia: 11%.

- SUA: proporţia celor „fără afiliere religioasă” a crescut de la 16% în 2007 la 29% în 2022.

- România: în ciuda unei auto-identificări religioase ridicate, doar 26% frecventează lăcaşele de cult lunar (IRES, 2023).

În schimb, în Africa, numărul creştinilor a crescut de la 9 milioane (1900) la peste 685 de milioane (2023). Această polarizare nu e neutră: unde există sens comunitar, există şi energie socială. Unde nu, apare dezintegrarea.

Citeşte Criza apei: Seacă izvorul vieţii

Citeşte Criza climatică: Schimbările de mediu ne pun în pericol

• Creditul, ca substitut de realitate

Aşa cum se observă în episodul dedicat crizei financiare, creditul a încetat să mai reflecte speranţa într-un viitor productiv şi a devenit „un substitut al realităţii”. Economia nu mai funcţionează prin alocare eficientă, ci prin amânarea decontului. Viitorul nu mai este un proiect, ci o proiecţie contabilă fără corespondent în viaţa concretă. În acest context, criza spirituală este alimentată zilnic printr-un contract social bazat pe minciună.

Mai mult, sistemul economic actual - bazat pe consum accelerat, credit cu dobândă şi presiunea permanentă a performanţei - distruge chiar precondiţiile vieţii spirituale. Tradiţiile autentice, fie religioase, fie filosofice, presupun un minim de stabilitate materială şi un timp dedicat reflecţiei, contemplaţiei sau rugăciunii. Îndatorarea perpetuă devine, astfel, o formă de sclavie modernă, care „ocupă” conştiinţa cu prezentul financiar imediat, blocând accesul la dimensiunea de rost -, posibilă doar în condiţii de libertate socială, economică şi interioară.

• De la comunităţi vii la mase fără sens

Ferdinand Tönnies a explicat trecerea de la Gemeinschaft (comunitate organică) la Gesellschaft (societate contractuală şi abstractă). Durkheim a avertizat că modernizarea produce anomie - pierderea reperelor normative.

Datele actuale confirmă ipoteza lor:

- În UE, doar 18% dintre cetăţeni participă regulat la activităţi comunitare.

- În SUA, încrederea în instituţii (guvern, biserică, educaţie) e la cel mai scăzut nivel din ultimii 70 de ani (Gallup, 2023)¹².

- În România, 67% dintre tineri nu se simt reprezentaţi de nicio instituţie.

Această disoluţie comunitară este agravată de dinamica economică a îndatorării colective. Într-o societate în care majoritatea trăieşte sub presiunea datoriilor, ritmul vieţii publice devine forţat, lipsit de repaus. Chiar şi cei care nu sunt afectaţi direct de datorie ajung să adopte ethosul dominant al eficienţei şi acumulării, iar viaţa spirituală este marginalizată cultural, percepută ca ineficientă sau inutilă. Comunităţile spirituale nu se mai coagulează, pentru că nu mai există sincronizare existenţială între membrii societăţii. Chiar şi cei „eliberaţi” material rămân prizonieri simbolic - simţind că trebuie să-şi justifice libertatea prin productivitate şi profit, nu prin contemplaţie şi viaţă comunitară.

Fragmentarea socială, dezangajarea şi izolarea sunt simptome ale unui vid de semnificaţie. Nu doar instituţiile sunt în criză. Ci sensul însuşi al convieţuirii.

Citeşte Criza energetică: Ce urmează după petrol şi gaz

Citeşte Criza tehnologică: Dezvoltarea digitală trebuia să ne servească, dar a ajuns să ne ameninţe

• Metanoia - o posibilă refondare

Metanoia (gr. μετάνοια) nu înseamnă doar căinţă, ci schimbarea fundamentală a modului de a vedea lumea. În Apocalipsa, revelaţia este dublă: ea arată sfârşitul unei ordini şi începutul alteia.

Dacă lumea actuală e construită pe un stâlp rupt - al unei promisiuni economice imposibil de onorat - metanoia înseamnă căutarea unui nou ax, o reconectare la dimensiunea de rost, fie ea religioasă sau etică.

• Concluzie

Criza spirituală nu este o consecinţă, ci infrastructura tuturor celorlalte crize. Lumea de azi e ca tribul lui Eliade: în absenţa direcţiei, viaţa îşi pierde consistenţa. Să nu ne mirăm, deci, că nu putem răspunde la, de exemplu, criza climatică, dacă nu ştim în ce lume vrem să trăim.