Creşterea accelerată a datoriei publice ameninţă grav perspectiva de dezvoltare a României

Anul 2026 anunţă o schimbare majoră de paradigmă în ceea ce priveşte implicaţiile datoriei publice pentru capacitatea de creştere a economiei ţării noastre.

Această schimbare nu este determinată de simpla depăşire a unui prag de îndatorare, ci de ritmurile de creştere profund divergente ale datoriei publice şi Produsului Intern Brut.

După o creştere explozivă de aproape 25 de ori faţă de 2005, datoria publică a depăşit pragul de 60% din PIB, conform metodologiei europene, iar garanţiile de stat împing datoria reală şi mai sus, dincolo de 65% din PIB. În aceeaşi perioadă, PIB-ul nominal a crescut de circa 6,5 ori (vezi graficul 1).

Garanţiile de stat reprezintă datorii contingente, care prezintă un risc major de transformare în datorii cât se poate de reale, mai ales pe fondul intrării economiei în recesiune. Atunci când firmele sau instituţiile care au primit aceste garanţii nu-şi mai pot onora obligaţiile, mai ales pe fondul recesiunii, garanţiile se transformă automat în datorie reală, majorând şi mai mult povara asupra bugetului de stat. Această dinamică este cu atât mai periculoasă cu cât apare într-un moment în care spaţiul fiscal este deja extrem de limitat.

Care sunt implicaţiile acestei dinamici nesustenabile a datoriei publice şi ce perspective de dezvoltare mai are ţara noastră?

Decalajul extrem de mare între acumularea datoriilor şi creşterea economică reală arată o problemă structurală: guvernul a împrumutat mult peste capacitatea economiei de a genera veniturile necesare pentru a susţine aceste datorii. Mai mult, decalajul reflectă şi eficienţa extrem de redusă sau poate inexistentă a investiţiilor publice.

Analiştii instituţiilor financiare au început să sublinieze schimbarea de paradigmă, de la "convergenţă" la "redresare fiscală", iar Fitch Ratings a precizat, cu ocazia reconfirmării ratingului BBB- cu perspectivă negativă, că deteriorarea continuă a finanţelor publice din cauza deficitelor fiscale mari şi creşterea rapide a datoriei guvernamentale rămân principalele vulnerabilităţi.

Agenţiile de rating nu mai urmăresc doar nivelul absolut al datoriei, ci mai ales traiectoria acesteia şi capacitatea statului de a o susţine, o capacitate tot mai redusă pe fondul performanţei economice slabe.

Estimările de la Fitch arată o creştere economică sub 2% până în 2027, în condiţiile aşteptărilor privind continuarea procesului de consolidare fiscală, care va avea efecte negative asupra consumului populaţiei, pe fondul scăderii veniturilor disponibile reale.

În aceste condiţii, creşterea riscurilor de finanţare şi refinanţare contribuie direct la menţinerea unor dobânzi ridicate pe termen lung, care sunt de circa două ori mai mari decât în cazul Franţei sau Italiei, deşi acestea au ponderi ale datoriei în PIB de peste 120% (vezi graficul 2).

Mai mult, divergenţa dintre viteza de creştere a datoriei publice şi cea a PIB-ului reprezintă un puternic semnal de alarmă, care poate conduce la apariţia unor probleme semnificative din punctul de vedere al fluxurilor de capital. Această dinamică nesustenabilă afectează în mod direct încrederea investitorilor şi poziţionează ţara într-o categorie de risc mai ridicat, ceea ce influenţează deciziile de alocare a capitalului la nivel global.

Analiştii de la JP Morgan au avertizat recent că nivelul ridicat al dobânzilor corespunde unei ţări care nu are rating investiţional, ci unul speculativ, iar pierderea ratingului investiţional ar putea determina investitorii să-şi mute fondurile.

Pentru evaluarea presiunilor care ar putea conduce la ieşirea capitalurilor, trebuie ţinut seama şi de faptul că au loc schimbări majore şi pe pieţele financiare internaţionale.

Potrivit unui raport recent al OMFIF (Official Monetary and Financial Institutions Forum), vechiul model de analiză a pieţelor emergente, bazat exclusiv pe cicluri economice şi diferenţele între randamentele titlurilor de stat, a devenit insuficient. În 2026, factorii geopolitici şi autonomia instituţională se aliniază ca importanţă cu factorii fundamentali macroeconomici.

Investitorii nu mai tratează pieţele emergente ca pe o clasă de active omogenă, ci fac o diferenţiere tot mai clară între ţări în funcţie de capacitatea acestora de a face faţă unui mediu global fragmentat.

Deşi la nivel global există un interes ridicat pentru obligaţiunile pieţelor emergente, acesta este concentrat pe ţări care prezintă programe credibile de reformă.

România riscă să fie exclusă de la aceste fluxuri de capital dacă nu demonstrează un angajament ferm de consolidare fiscală. Aşa cum subliniază şi analizele amintite, costul împrumutului pentru România este deja disproporţionat de mare comparativ cu nivelul datoriei şi arată tocmai lipsa de încredere a investitorilor.

Dacă dinamica actuală a datoriei publice continuă, România riscă retrogradarea în categoria speculativă ("junk"), iar un astfel de eveniment ar declanşa vânzări masive din partea fondurilor de investiţii, care trebuie să deţină doar titluri cu rating investiţional. Astfel, ieşirile bruşte şi masive de capital vor determina o nouă creştere a costurilor de finanţare.

Pe fondul adâncirii "deficitelor gemene", deficitul bugetar şi de cont curent, o creştere a dobânzilor ar putea să nu fie suficientă pentru a opri intrarea leului într-un ciclu de depreciere.

Deoarece o ţară cu nevoi mari de finanţare trebuie să atragă capital străin pentru a-şi acoperi deficitul, o scădere a încrederii investitorilor poate pune presiune asupra cursului de schimb, iar deprecierea monedei va face şi mai dificilă plata datoriei externe în valută şi poate declanşa un cerc vicios.

Cu alte cuvinte, divergenţa masivă dintre creşterea datoriei publice şi cea a PIB-ului va crea probleme serioase pentru România în ceea ce priveşte fluxurile de capital, mai ales în noul context global, caracterizat de fragmentare, creşterea aversiunii faţă de risc şi diferenţierea între pieţele emergente.

Pentru a evita o criză a fluxurilor de capital, România nu mai poate amâna ajustările fiscale necesare. Credibilitatea politicii fiscale şi angajamentul ferm de a stabiliza şi reduce datoria publică sunt singurele mijloace prin care ţara noastră poate rămâne atractivă pentru investitorii internaţionali şi poate evita costuri de finanţare prohibitive, care ar compromite şi mai mult perspectivele de dezvoltare pe termen lung.

Noile condiţii fac absolut necesară schimbarea priorităţii obiectivelor guvernamentale, de la dezvoltarea prin investiţii publice, a căror eficienţă se află oricum sub un mare semn de întrebare, după cum arată divergenţa dintre datorie şi PIB, la consolidarea fiscală, o consolidare care va fi însoţită de costuri sociale semnificative şi un potenţial ridicat pentru instabilitatea politică.

În concluzie, România se confruntă cu cea mai gravă criză a datoriei publice din ultimele trei decenii şi jumătate, iar creşterea explozivă a împrumuturilor, coroborată cu recesiunea tehnică şi cu transformarea datoriilor contingente în datorii reale creează o combinaţie toxică pentru perspectivele de dezvoltare a ţării.

Următorii ani vor fi definiţi nu de dezvoltare şi convergenţă reală cu Europa, ci de eforturi susţinute de consolidare fiscală, de costuri sociale semnificative şi de o dependenţă tot mai mare de fondurile europene.

Această dependenţă creează şi o vulnerabilitate majoră, reprezentată de capacitatea de absorbţie scăzută, pe fondul întârzierilor administrative care continuă să blocheze investiţiile.

Singura şansă pentru o redresare reală rămâne menţinerea disciplinei fiscale dincolo de ciclurile electorale şi utilizarea eficientă a fondurilor europene pentru investiţii care să crească potenţialul economic pe termen lung.

Dacă aceste condiţii nu vor fi îndeplinite, riscul pierderii gradului investiţional şi intrarea într-un ciclu vicios al îndatorării tot mai scumpe devine foarte real şi poate compromite şansele de dezvoltare ale României pentru o întreagă generaţie.