IPOTEZE DE WEEKEND Prăbuşirea Europei

Dilema cu care vom porni astăzi la drum este dacă Europa se prăbuşeşte sau dacă este demolată cu bună ştiinţă. Primul verb trimite la un ghem de procese interne şi externe spaţiului european care, cumulativ, prin suprapunere, înlănţuire, reciprocă potenţare erodează fundamentele sociale, economice, politice, militare, cultural-identitare ale acestui spaţiu de civilizaţie. Rezultatul: Europa este erodată sistematic şi, mai devreme sau poate puţin mai tîrziu, este sortită prăbuşirii, ca o cetate săpată la temelie de ape mişcătoare. Ce se întîmplă după prăbuşire? ”Supravieţuitorii” şi ”Stăpînii cei noi” vor ţese din fire vechi, din fire noi, dar pe o urzeală diferită, un alt peisaj. Alte întocmiri şi instituţii de guvernare, alte reguli şi valori, alte orizonturi de aspiraţii şi aşteptări, alte formule de organizare, de la cele economice la cele statale, de la cele care privesc familia şi comunitatea, la cele spirituale. Aceasta este regula. Spaţiile sociale, chiar şi cele foarte largi, atunci cînd structura de civilizaţie care le-a închegat şi le-a asigurat perenitatea se prăbuşeşte devin creuzetul unor noi alcătuiri, al unor formule civilizaţionale alternative sau, în cel mai rău caz, devin deşert! Europa, după prăbuşirea Imperiului Roman, este exemplul convenabil, la îndemînă. Nici pe departe singurul. Erodarea Europei a atins faza ”agresivă”, după al doilea război mondial, la sfîrşitul anilor 70 ai secolui trecut şi începutul anilor 80. Deşi aparent inertă sub imensa greutate a geheţarului războiului rece, pe dedesubt încep să curgă ”apele schimbării”. În Vest, structurile bipolare ale scenelor politice din Italia, Franţa, Germania, Marea Britanie, Spania, Olanda, Austria sunt adînc şi masiv corodate. În Italia se vor prăbuşi încă de la începutul anilor 80. În Germania şi Franţa, un deceniu mai tîrziu. În restul Europei, abia un deceniu după prăbuşirea Zidului Berlinului. În estul aparent la fel de inert şi îngheţat sub cizma Moscovei, lucrurile se mişcă, de asemenea, de la jumătatea anilor 70. Disidenţele politice, tot mai puternic şi vizibil susţinute atît de la baza societăţii, cît şi din centre de putere externe, nu se mai limitează la a amenda derapajele acute ale dictaturilor comuniste, ori la a cere deschiderea unor ferestre pentru mai multă libertate, ori respect pentru drepturile omului, ci contestă frontal sistemul, în ansamblu: Cehoslovacia, Polonia, mai puţin vizibil şi spectaculos România, Bulgaria, RDG, Ungaria. KGB-ul vede şi ştie, dar nu mai reacţionează ca în 1956 sau 1968! La Moscova, altă făină se macină la morile cele mari ale instituţiilor de putere. O uriaşă schimbare se pregăteşte şi acolo, iar ca să reuşească este nevoie ca periferia ”lagărului comunist” să fie împinsă la înaintare. ”Era Gorbaciov” trebuie să o găsească pregătită. Odată dezgheţul pornit, însă, toate planurile iniţiale au fost duse la vale şi înecate de curentul vijelios al schimbării. Atît în Est, cît şi în Vest! Schimbările esenţiale nu sunt doar politice, ci şi economice. ”Epoca de aur” a societăţii de consum, bazată pe extinderea producţiei şi a consumului de masă, se încheie dramatic. Începe era dezindustrializării rapide, a impunerii brutale a modelului neo-liberal, atît în economie, cît şi în administrarea domeniului public. Vîrful de lance, Marea Britanie în era Margaret Thatcher, urmată îndeaproape de Italia, Franţa, Germania. Economia de ”producţie” este marginalizată şi înlocuită cu ”economia serviciilor” şi, mai ales, cu ”industria financiară”. În sfîrşit, în cîmpul social începe era ”marilor migraţii”. La început fără cine ştie ce consecinţe sociale. Încet, încet, însă, pe măsură ce modelul integrării migranţilor se prăbuşeşte sub greutatea costurilor sociale şi mai ales sub presiunea refuzului programatic de integrare al valurilor de emigranţi de după 1980, peisajul social şi cultural al Europei se schimbă dramatic. Nu în direcţia ipoteticului ”multiculturalism” propovăduit de elitele ”liberale” ale vestului european, impregnate de auto-întreţinutele iluzii ale unui întîrziat şi dezarticulat neo-comunism ”de bibliotecă”, ci în direcţia insularizării, a nuclearizării şi în ultimă instanţă a contestării manifeste a ”instituţiilor sociale din mediul gazdă”. Un model ”pus pe piaţă” sub eticheta strident colorată a drepturilor minorităţilor, a ”necesităţii” dizolvării treptate a controlului social asupra persoanei individuale, ca membru al societăţii, ca cetăţean al statului. Şcoala şi Familia sunt principalele instituţii vizate. Rezultanta este un proces rapid şi adînc de regres educaţional în tot spaţiul occidental, cu consecinţe dramatice asupra voinţei şi capacităţii de integrare socială atît a imigranţilor, cît şi a noilor generaţii locale. Consecinţa cea mai dramatică: creşterea conflictualităţii şi a violenţei sociale, ca trend istoric.

Ceea ce se întîmplă în Est după căderea regimurilor comuniste este mult mai simplu. Aici, realitatea politică este dominată de sisteme încropite după ediţiile de mult expirate ale unor modele occidentale, abia reuşind să ascundă sub faldurile zdrenţuite ale unor pseudo-democraţii vînturarea la putere a unor cluburi, găşti, haite, coterii de prădători îndatoraţi pînă în gît altor prădători, ceva mai puternici decît ei, aflaţi undeva dincolo de orizontul vizibil al cetăţeanului de rînd. Dacă în nici două decenii democraţia americană a devenit, pe faţă, o plutocraţie care stă să basculeze într-o dictatură declarată, posibilitate evocată chiar de Trump, de la Casa Albă, democraţia europenilor din Est cu greu mai poate avea vreo şansă. Regimurile cleptocrate şi basculările ideologice între populism şi autoritarism au devenit regula.

Putem să ne oprim aici, cred. Ideea că Europa se prăbuşeşte sub greutaea unui complex de factori interni şi externi are suficiente argumente credibile.

Dar dacă, totuşi, nu se prăbuşeşte de la sine, ci este demolată? Cu alte cuvinte, dacă cercetăm mai îndeaproape ipoteza că, tot ceea ce se întîmplă în Europa de la începutul anilor 80 ai secolului trecut şi pînă azi este rezultatul unor ”impulsuri dirijate”, al exercitării direcţionate a unei articulate şi consecvente ”voinţe de anihilare”. Şi, cine ar putea fi interesat de ieşirea definitivă a Europei din ecuaţia de putere la nivel global? Cui prodest? Ghici ciupercă, ce-i! Dacă ne luăm nu după cine ştie ce abracadabrante teorii ale conspiraţiei, ci după declaraţii, documente şi articulate linii oficiale de politică, de la Moscova şi Washington, tabloul devine clar. Pentru ca să îşi refacă statutul imperial, Moscova nu are alt spaţiu disponibil de expansiune decît Europa! Agresiunea din Ucraina şi posibila atragere a Europei într-un soi de conflict hibrid de lungă durată, cu componentă militară deschisă, ar putea fi cheia pentru slăbirea definitivă a vechiului centru de putere european, pentru scoaterea lui definitivă din jocurile cele mari ale lumii globale dominată de triunghiul Beijing, Moscova, Wasghington. Atitudinea lui Trump şi ”soluţiile” lui pentru Ucraina ”ţipă” de la o poştă a ajutor pe faţă dat Moscovei. Nu atît şi nu numai pentru a clasa în favoarea sa tema ucraineană, ci şi pentru a pune definitiv Europa ”cu botul pe labe”. Revedeţi, vă rog, ultimele declaraţii ale Preşedintelui SUA: Trump este gata să impună noi sancţiuni Moscovei..... dar numai dacă Europa, mai ales Germania, îşi taie singură craca de sub picioare şi renunţă la orice fel de import de resurse energetice din Rusia! Nu, Trump, nu a fost şi nici nu este deranjat de mega-aranjamentele dintre Rusia şi China, care au făcut să explodeze importurile energetic-petroliere ale Chinei, pe seama resurselor Rusiei! Nu! Europa este cea care, musai, trebuie să îşi pună capul pe butuc, să ia securea şi să şi-l reteze singură. Nu de alta, dar să nu mai cheltuiască Trump fonduri suplimentare cu plata unui călău!

E o ipoteză, nu?!