IPOTEZE DE WEEKEND Războiul dronelor

Episodul recent, al dronelor care cutreieră zi şi noapte cerul Danemarcei, mai ales în zona aeroporturilor, a produs ”emoţie” publică nu doar în ţara Regelui Hamlet, ci a ridicat în toată Europa serioase întrebări cu privire la securitatea zborurilor civile, la capacitatea şi voinţa de a apăra spaţiul aerian al continentului de orice intruziune sau acţiune ostilă. Indiferent a cui, indiferent cum ar fi ea motivată. Nu de alta dar totul pare să se încadreze într-un scenariu pe care scrie escaladare. Cu atît mai mult cu cît seria recentă de drone lansate în teritoriul statelor europene membre ale NATO este cuplată, deloc întîmplător, cu masive atacuri cibernetice asupra cîtorva aeroporturi cheie din Europa, care au determinat nu doar distorsionarea fluxurilor de trafic, ci oprirea lor pentru mai mult de 24 de ore.

La început, au fost doar nişte aşchii, fragmente, bucăţele mai mult arse, căzute din cer, ”rătăcite” pe teritoriul României. Undeva prin Deltă. Hai să nu sărim calul din prima! au zis militarii noştri prudenţi. Dronele astea sunt şi ele nişte ”fiare” care pot scăpa de sub control. Se strică, se rătăcesc din tot felul de motive, inclusiv zonele de bruiaj electromagnetic peste care dau, fie şi din întîmplare. Cad unde apucă! Dronele Rusiei sunt pentru Ucraina, nu pentru altcineva! Ce să caute ele la noi? Drept urmare, după lungi dezbateri, s-a hotărît că nici nu avem dreptul să le dăm jos, chiar dacă le identificăm pe radare. Trebuie să le lăsăm în ”pacea” lor ca şi cînd ar fi nişte păsări ale Domnului care şi-au pierdut busola, rătăcite prin cine ştie ce coclauri. Abia după ce alte drone au început să dea buzna prin spaţiul aerian al Poloniei, iar polonezii întîi le-au dat jos şi pe urmă au hotărît că au tot dreptul să le dea jos, România s-a hotărît şi ea că le dă jos, dacă le vede şi dacă le poate ţinti cu ceva. Mă rog, la nevoie le poate alerga chiar şi cu cîte unul două avioane de vînătoare F16. Gluma a continuat să se îngroaşe şi dronele nimănui au căzut nu doar pe coclaurile româneşti ori pe tarlalele poloneze, ci şi prin oraşe şi peste clădiri. Acum, în Danemarca, dronele ”au ales” să zboare peste zonele aeroportuare. Toată lumea a arătat cu degetul spre Rusia. Agresiunea ei împotriva Ucrainei este mai mult ca sigur la originea acestor episoade. Evident, Rusia a negat dispreţuitor, batjocoritor chiar, orice sugestie sau afirmaţie în acest sens, făcută în capitalele ţărilor obligate să se perfecţioneze în vînătoarea de drone neidentificate. Nu-s ale noastre, nu avem nimic de a face cu ele! De aici încolo încep întrebările şi ipotezele.

Dacă, totuşi, Rusia este la originea acestor ”incursiuni” neconvenţionale în spaţiul aerian european al NATO, care sunt obiectivele urmărite şi care sunt dezvoltările viitoare? Prima ipoteză la îndemînă este, desigur, ”războiul hibrid”. Un concept cu componentă politică şi militară, devenit oficial parte integrantă din linia de conduită a ”Regimului Putin”. Oricine este desemnat de Moscova drept putere ostilă sau chiar inamic, trebuie să se aştepte la represalii, menite nu doar să descurajeze, ci şi să penalizeze. Copios! ”Neprietenia cu Moscova putiniană” se plăteşte: politic, economic, militar! Din această perspectivă, ”războiul dronelor” nu reprezintă altceva decît o componentă a răspunsului Moscovei faţă de ”ostilitatea” ţărilor NATO, un răspuns usturător la ”încăpăţînarea” lor de a susţine Ucraina în confruntarea cu Rusia. O formă de a descuraja acest ajutor, de a-l întîrzia, de a-l subţia. Consecinţa? Incursiunile cu drone ale Moscovei vor continua, în valuri, oriunde este posibil, oriunde sunt vulnerabilităţi mai mari şi oriunde ”mesajul” Moscovei ar putea avea mai multă greutate, mai multă influenţă psihologică şi politică, atît asupra liderilor, cît şi asupra populaţiei.

A doua ipoteză, Putin a trecut la pregătirea extinderii conflictului din Ucraina cu angrenarea cel puţin a unui stat membru NATO. Faza iniţială: testarea răspunsului politic şi militar, a vitezei şi intensităţii de reacţie, a mijloacelor mobilizate pentru reacţie, a capacităţii de cooperare dintre ţările membre, militar şi politic, în condiţii de incertitudine ridicată cu privire la natura, obiectivele şi orizontul acţiunilor declanşate de Rusia. De ce ar face Rusia un asemnea pas? Răspunsul trebuie căutat în armătura ideologică a acţiunii din Ucraina. Putin a susţinut, încă de la declanşarea operaţiunilor militare, că Rusia nu face decît să răspundă unei situaţii care îi ameninţă grav securitatea, că întreaga vină şi responsabilitate revine Ucrainei şi regimului Jelensky. Cu alte cuvinte, Rusia s-a aflat în faţa unei insidioase şi îndelung întreţinute agresiuni la care a trebuit să răspundă în cele din urmă cu ample mijloace militare. Pentru cunoscători să spunem că Ribbentrop a prezentat ambasadorului Moscovei la Berlin, cu doar cîteva ore înainte ca ordinul de atac să fie dat trupelor pe teren, un document structurat după aceeaşi ”logică”: Germania şi teritoriul ei au fost continuu supuse unor acţiuni ostile şi unor agresiuni de mică intensitate dar continui şi puternic detrimentale, din partea URSS. Ca urmare, Germania a hotărît declanşarea unei operaţiuni militare speciale împotriva URSS, planul Barbarosa. Controversa juridică şi diplomatică cu privire la calitatea acestui document ca ”declaraţie oficială de război” a Germaniei împotriva URSS a rămas pînă azi deschisă! Regimul Putin are nevoie ca NATO să acţioneze militar împotriva Rusiei, pentru a putea întări justificarea iniţială a agresiunii împotriva Ucrainei şi a ”consacra” Rusia ca victimă. Din această perspectivă, ceea ce urmează este clar, singura imponderabilă este dacă manevra Moscovei, menită să producă o angajare de forţe NATO împotriva Rusiei, va reuşi sau nu. Dacă provocările, care vor creşte în intensitate şi se vor repeta tot mai des, vor putea fi blocate eficient de ţările membre ale Tratatului Nord Atlantic, fără a da Rusiei, regimului Putin, justificarea de care are atîta nevoie.

Există însă şi ipoteze neconvenţionale, nu-i aşa? Rădăcina lor stă în faptul că peste identificarea cu Rusia a acţiunilor cu drone, respectiv a dronelor ca atare, pluteşte încă o doză de incertitudine. Cu alte cuvinte, pot fi ale Rusiei şi din Rusia, dar pot fi şi ale altcuiva şi pot veni şi din alte părţi! Vedeţi dumneavostră, dronele acestea nu sunt deloc toate de un fel, iar capacităţile lor sunt extrem de diversificate, atît ca nivel de complexitate tehnologică, ca performanţe, rază de acţiune, cît şi ca misiuni pe care le pot îndeplini. De altfel, deloc dezinteresat, Rusia s-a grăbit să susţină public şi oficial că dronele căzute în Polonia ar putea foarte bine să fie ale Poloniei! Cît despre cele din Danemarca, habar nu avem ale cui sunt şi nici nu ne interesează, au zis ruşii, zîmbind hîtru pe sub mustăţi!

Danemarca aţi spus? Nu cumva este ţara aceea care are în componenţa teritorială şi Groenlanda? ”Teritoriul” pe care SUA are nişte importante baze militare, care deţine rezerve însemnate pentru 23 din 115 tipuri de minerale rare ale Pămîntului, care controlează ruta nordică deschisă de ”încălzirea globală”, cel pe care Trump şi oficiali ai Administraţiei sale au declarat apăsat, în repetate rînduri, că reprezintă un interes strategic şi că va fi încorporat de Statele Unite? Nu la calendele greceşti, ci în timpul mandatului Trump. Fie şi cu forţa!

Aoleooo.....te pomeneşti că s-a înţeles...ăla cu ălălalt....să facă Europa ferfeniţă şi s-o reducă la două ”protectorate”, să ia fiecare ce mai e de luat, fără ”concurenţă” şi fără să mai fie împiedicat de cineva, de tratate ori de alianţe?

Eu unul, nu cred!