Mercosur - Iluzia multilateralismului

Semnarea Acordului de Parteneriat UE-Mercosur şi paralizia politică şi juridică apărută aproape simultan nu reprezintă un accident procedural. Succesiunea rapidă a evenimentelor indică o schimbare de regim: regulile comerciale nu mai funcţionează într-un cadru stabil, iar decizia economică este tot mai frecvent subordonată arbitrajului politic.

Pe hârtie, crearea unei zone de liber schimb de aproximativ 700 de milioane de consumatori ar fi trebuit să stimuleze integrarea, investiţiile şi predictibilitatea. În practică, acordul a devenit un studiu de caz despre modul în care interesele interne şi presiunile geopolitice retrag eficienţa în faţa controlului.

• 1. De la integrare la arbitraj politic

Obiectivul iniţial al acordului era limpede: eliminarea unor taxe anuale semnificative şi securizarea accesului la materii prime critice. Aceste premise aparţin logicii clasice a globalizării, bazată pe reducerea fricţiunilor şi pe stabilitatea regulilor. Dinamica ulterioară a arătat însă fragilitatea acestui cadru.

Veto-ul intereselor sectoriale.

Opoziţia fermierilor europeni, concentrată în special în Franţa, a blocat ratificarea şi a împins acordul spre examinare juridică. Nu este o simplă întârziere birocratică, ci expresia unei alegeri: protecţia locală şi costurile sociale imediate prevalează asupra beneficiilor macroeconomice difuze.

Incertitudinea juridică.

Trimiterea textului în zona Curţii de Justiţie introduce un orizont de incertitudine de până la doi ani. Când cadrul comercial devine contingent şi reversibil, investiţiile şi contractele pe termen lung sunt amânate, iar capitalul reacţionează prin prudenţă sau retragere. În acest punct, acordul încetează să mai funcţioneze ca instrument de liberalizare şi devine un câmp de arbitraj politic.

• 2. Fractura transatlantică şi „comerţul securizat”

Blocajele din jurul Mercosur nu pot fi separate de contextul geopolitic mai larg. Tensiunile comerciale transatlantice şi ameninţările tarifare ale administraţiei americane au redus gradul de încredere în accesul la pieţele tradiţionale.

În acest mediu, deciziile comerciale nu mai sunt evaluate prin prisma eficienţei, ci prin criterii de siguranţă şi aliniere politică. Conceptul de „comerţ liber” este înlocuit de „comerţ securizat”, iar friend-shoring-ul şi near-shoring-ul devin criterii dominante.

Insistenţa pentru aplicarea provizorie a acordului Mercosur nu este un gest ideologic, ci o reacţie defensivă: diversificarea pieţelor devine necesară într-o lume în care vechile axe comerciale nu mai oferă garanţii de stabilitate.

• 3. Transmisia financiară: de ce fragmentarea produce dobânzi diferite

Aici apare efectul concret, măsurabil, al fragmentării. Deciziile politice şi juridice nu rămân în sfera comerţului, ci sunt traduse de pieţe în costuri financiare diferite.

Costul rezilienţei

Relocalizarea producţiei, subvenţiile agricole şi politicile de protecţie cresc costurile structurale ale economiilor. Aceste costuri sunt reflectate diferit în inflaţie şi în nevoia de finanţare publică, obligând băncile centrale să reacţioneze în funcţie de condiţii locale, nu globale.

Prima de risc politică

Incertitudinea privind ratificarea acordurilor, posibilitatea anulării lor juridice şi volatilitatea tarifară sporesc riscul perceput de investitori. Acest risc este incorporat direct în costul capitalului: companiile şi statele expuse plătesc dobânzi mai mari, chiar dacă fundamentele economice sunt comparabile.

În acest context, pieţele încep să trateze politicile monetare nu ca instrumente neutre, ci ca extensii ale constrângerilor politice şi fiscale.

Divergenţe în interiorul zonei euro

Necesitatea finanţării schemelor naţionale de protecţie şi a măsurilor compensatorii amplifică diferenţele fiscale dintre state. Pieţele încep să distingă tot mai clar între riscuri naţionale, ceea ce duce la lărgirea spread-urilor obligaţiunilor suverane şi la condiţii de finanţare diferite, chiar sub o politică monetară comună.

Fragmentarea comercială se transformă astfel în fragmentare financiară, iar dobânzile devin un indicator timpuriu al acestei rupturi.

• Globalizarea în carantină

Cazul Mercosur arată că multilateralismul clasic funcţionează doar în condiţii de consens geopolitic şi distribuţie relativ echilibrată a beneficiilor. Când aceste condiţii se erodează, acordurile comerciale devin contestabile, iar economia intră într-un regim de adaptare fragmentată.

Globalizarea nu dispare, dar încetează să mai fie un sistem coerent. În acest cadru, diferenţele de finanţare şi de cost al capitalului nu sunt accidente, ci semnale timpurii ale unei ordini economice în care stabilitatea este mai greu de obţinut, iar convergenţa devine excepţia, nu regula.