Războiul din Iran a schimbat radical rolul armelor ieftine în noua ecuaţie a puterii

În prima şedinţă de tranzacţionare după atacarea Iranului, acţiunile fondului iShares US Aerospace and Defense ETF (ITA) au crescut cu aproape 3% la New York. Fondul include acţiunile a 45 de companii din sectorul apărării, iar cele mai mari deţineri sunt GE Aerospace (21,5%), RTX Corp (fostul Raytheon Technologies Corporation) (16,27%), Boeing (8,2%), Lockheed Martin (4,42%) şi Northrop Grumman (4,4%).

După această creştere, acţiunile ITA au intrat pe o traiectorie descedentă şi au ajuns la circa 93% din valoarea dinaintea începerii noului război din Golf (veţi graficul).

O astfel de evoluţie poate părea surpinzătoare la prima vedere, în condiţiile în care producătorii de armament şi muniţie sunt printre marii beneficiari ai războaielor, în special din punct de vedere a cererii care va urma după finalizarea conflictelor.

O serie de analişti independenţi ai sectorului apărării din SUA pun tendinţa pe seama eficienţei reduse a sistemelor sofisticate ale SUA în faţa apărării iraniene.

O astfel de concluzie pare să fie susţinută şi de analize recente apărute în Financial Times şi la Bloomberg.

Sub titlul "Armamentul ieftin şi abundent al Iranului pune armata americană sub o presiune fără precedent", Bloomberg subliniază că, "pe măsură ce conflictul intră în a treia săptămână, efortul de război al Statelor Unite dă semne neaşteptate de epuizare în faţa unui adversar al cărui buget militar este mai mic decât PIB-ul statului Vermont, dar care dispune de un arsenal de rachete şi drone fără precedent pentru confruntările de până acum ale SUA".

Conflictul din Iran ilustrează o realitate pe care specialiştii o numesc "războiul asimetric de generaţia a cincea". Statele Unite au construit decenii la rând o armată bazată pe superioritate tehnologică covârşitoare: avioane invizibile, rachete de precizie, sisteme de apărare stratificate.

Iranul a răspuns cu o strategie diferită: volume mari, sisteme de armament mult mai ieftine şi o rezilienţă deosebită oferită de descentralizarea armatei, astfel încât să fie evitată paralizia în cazul unor lovituri de decapitare asupra liderilor religioşi şi politici.

"Statele Unite au fost pionierii revoluţiei în domeniul loviturilor de precizie la distanţă mare, iar acesta este primul război în care observăm că adversarul dispune de o astfel de capacitate", a declarat Kelly Grieco, cercetător principal la Stimson Center, pentru Bloomberg, iar "acest lucru pune o presiune asupra sistemului cum nu am mai văzut până acum".

Bloomberg aminteşte că Iranul a avut înainte de război circa 2.500 de rachete balistice, cu rază de acţiune de până la 2.000 de kilometri, din care a utilizat circa 700. Deşi acest arsenal poate fi epuizat în câteva săptămâni, agenţia de ştiri subliniază că loviturile cu drone Shahed pot continua pe termen nedefinit, deoarece pot fi fabricate uşor şi ieftin şi nu au nevoie de infrastructură specială de lansare.

De cealaltă parte, SUA şi partenerii săi din Golf au consumat peste 1.000 de interceptoare PAC-3 cu sistemele Patriot, conform estimărilor Bloomberg, ceea ce reprezintă aproape dublul producţiei anuale şi mai mult decât au furnizat SUA şi aliaţii săi Ucrainei de la invazia rusă de acum patru ani.

Ritmul lent al producţiei afectează şi aprovizionarea cu rachete de croazieră Tomahawk. Recent, publicaţia National Interest întreba dacă baza industrială de apărare a SUA construieşte suficiente rachete Tomahawk, în condiţiile în care "producerea unei rachete Tomahawk este un proces lent şi complex, care poate dura intre 18 şi 24 de luni". Mai mult, pentru multe componente există furnizori unici, de activitatea cărora depinde întreg procesul de producţie.

Din punct de vedere istoric, producţia de Tomahawk a fost menţinută la o rată minimă de întreţinere de aproximativ 90 de rachete pe an. Despre planul Raytheon de a creşte producţia anuală la 1.000 de unităţi, National Interest scrie că "acest lucru este încă departe". În ritmul actual de producţie, înlocuirea rachetelor Tomahawk folosite în primele 72 de ore ale operaţiunii "Epic Fury" ar dura aproximativ patru ani şi jumătate.

Un articol recent al cotidianului South China Morning Post din Hong Kong a descris un al punct major de blocare a fabricării sistemelor de armament din SUA.

Pământurile rare precum disprosiul şi terbiul, furnizate 100% de China, sunt de neînlocuit în magneţii de înaltă performanţă, reţelele radar, sistemele de ghidare a rachetelor şi componentele de propulsie.

SCMP arată că fabricarea unui radar de înaltă performanţă AN/FPS-132, similar celui distrus în Qatar, poate dura între 5 şi 8 ani, la un cost de peste un miliard de dolari.

Pe de altă parte, rezervele de pământuri rare ale Pentagonului acoperă doar necesarul pentru două luni, în condiţiile în care au fost consumate muniţii avansate de circa 5,6 miliarde de dolari în primele 48 de ore ale atacului, după cum scrie Washington Post.

Subiectul utilizării intensivă a muniţiilor scumpe de către armata americană este abordat şi de către Financial Times, care scrie că "administraţia Trump a consumat muniţii esenţiale echivalente cu producţia pe ani de zile de la începutul războiului cu Iranul şi alimentează îngrijorările cu privire la creşterea costului conflictului şi a capacităţii SUA de a-şi reface stocurile".

Senatorul american Mark Kelly, veteran al Forţelor Aeriene, a declarat că "matematica schimbului de focuri nu funcţionează", în condiţiile în care "noi tragem cu proiectile Patriot sau THAAD care costă milioane, în timp ce iranienii trag cu drone ieftine".

Evoluţia de până acum a conflictului conduce la concluzii incomode nu doar pentru SUA ci şi pentru NATO. Alianţa Nord-Atlantică s-a bazat întotdeauna pe principiul că tehnologia superioară compensează inferioritatea numerică. Războiul contra Iranului arată că acest principiu este depăşit.

Un alt motiv de îngrijorare este reprezentat de capacitatea SUA de a asigura "dominanţa escaladării". În urma cu un an, revista Global Security Review, publicată de Naţional Institute for Deterrence Studies (NIDS), sublinia că "dominanţa modernă a escaladării este esenţială pentru descurajare şi asigurare eficiente".

După cum se evidenţiază ulterior, "dominanţa escaladării înseamnă a avea opţiunea de a riposta la orice nivel al scării de escaladare, iar aceasta presupune dezvoltarea şi punerea în funcţiune a unor capacităţi care să asigure cel puţin paritatea, dacă nu chiar superioritatea, la fiecare treaptă a scării de escaladare".

Ecuaţia confruntărilor armate s-a schimbat radical de la demonstrarea capacităţii rachetelor hipersonice în condiţii de război.

"Adevărata revoluţie în domeniul militar adusă de armele hipersonice permite celor care le posedă să controleze escaladarea şi să câştige războiul", a avertizat analistul militar Andrei Martyanov în cartea sa "The (Real) Revolution în Military Affairs", publicată în 2019.

Dezechilibrul între costurile şi eficienţa sistemelor de armament utilizate de beligeranţii din Golf ridică problema stocurilor comune în NATO.

Multe state NATO, inclusiv România, au investit masiv în sisteme americane: Patriot, HIMARS, chiar şi achiziţii de F-35. În teorie, acestea sunt compatibile şi pot fi sprijinite logistic de SUA. În practică, conflictul din Iran demonstrează că, în cazul unui război major în Europa, stocurile americane ar putea fi mult diminuate.

Un oficial citat de Politico avertizează că Statele Unite vor prioritiza refacerea propriilor stocuri şi nevoile aliaţilor din Golf, în detrimentul Europei de Est.

Războiul din Iran nu este doar un conflict regional, ci se poate spune că este un "banc de testare" pentru viitorul războiului, iar implicaţiile sale pentru România sunt masive, atât din punct de vedere militar cât şi economic.

Una dintre concluzii este că dependenţa exclusivă de producătorii americani este foarte riscantă, iar încurajarea producţiei interne este absolut necesară, mai ales când pot apărea efecte pozitive pentru întreg sectorul industrial.

Polonia a făcut deja un pas mare în această direcţie. Preşedintele Nawrocki a blocat participarea la programul european de apărare SAFE, prin care UE oferă împrumuturi avantajoase de 150 de miliarde de euro destinate consolidării industriei de apărare din statele membre, şi a justificat decizia prin faptul că "securitatea Poloniei nu trebuie să depindă de decizii străine". Apoi a subliniat că "numai un popor care reuşeşte să-şi asigure propria securitate rămâne cu adevărat liber".

Actualul conflict dintre SUA şi Iran dezvăluie o vulnerabilitate strategică critică pentru ţările NATO, în special pentru cele cu economii emergente precum România.

În condiţiile în care devine tot mai evident că un "conflict asimetric", în care sistemele de apărare occidentale, cu costuri ridicate, sunt epuizate de armamentul iranian ieftin, nu este sustenabil, trebuie luat în considerare efectul de domino care ameninţă securitatea şi stabilitatea economică a alianţei.

Implicaţia imediată pentru membrii NATO este epuizarea rapidă a inventarului de rachete de înaltă performanţă, care vor eroda "umbrela de securitate" oferită de alianţă.

După începerea ostilităţilor din Golf, un prim semnal a venit foarte repede din Coreea de Sud. Bloomberg scrie despre "trezirea brutală la realitate" pe fondul "schimbării priorităţilor SUA", care arată că "alianţele de lungă durată par să se transforme în relaţii de convenienţă".

"Coreea de Sud a aflat crudul adevăr despre promisiunile SUA", după cum scrie Bloomberg, în momentul în care echipamentelor de apărare aeriană ale SUA, inclusiv componente ale sistemului THAAD, au fost transferate în Orientul Mijlociu. Agenţia de ştiri aminteşte că Statele Unite şi Coreea de Sud au convenit să instaleze acest sistem în 2016, pentru a ajuta Seulul să combată ameninţarea nucleară şi balistică din ce în ce mai mare reprezentată de Coreea de Nord.

Noua ecuaţie a puterii militare are pentru România cel puţin trei variabile: capacităţile proprii, sprijinul aliat şi rezilienţa economică.

Capacităţile proprii depind în mod fundamental de rezilienţa economică, iar aceasta nu se poate nu se poate construi fără refacerea capacităţilor industriale de bază, care să poată asigura lanţuri integrale de producţie, de la extragerea materiilor prime până la fabricarea produsului final.

Războiul din Iran arată că nici cea mai puternică armată din lume nu poate ignora legile economiei şi ale producţiei de masă.

Pregătirea pentru noua realitate ar putea fi cea mai importantă investiţie pe termen lung a ţării noastre.