Socoteala de-acasă şi cea din târg

În trei mari capitale în această vară călduroasă s-a recalculat aritmetica puterii. La Roma s-a schimbat legea electorală, la Washington s-au rescris hărţile circumscripţiilor electorale şi regulile votului prin corespondenţă, la Paris nu s-a putut schimba nimic, pentru că nimeni nu are majoritatea necesară ca să schimbe ceva. Iar în Saxonia-Anhalt, unde nimeni nu a schimbat regulile jocului electoral, s-a votat duminică. Cele patru cazuri par să nu aibă legătură între ele, dar răspund aceleiaşi întrebări, aceea dacă reglementările electorale mai pot produce o majoritate. La Roma şi la Washington cei aflaţi la putere încearcă să rescrie regulile jocului în favoarea lor, la Paris şi la Magdeburg sistemul rămâne neatins, iar acolo se vede cel mai bine ce a mai rămas din socoteala de acasă.

Cazul italian este cel mai instructiv, pentru că acolo operaţiunea se face pe cale parlamentară, deci în formele legalităţii. Camera Deputaţilor a adoptat pe 16 iulie, cu 217 voturi pentru şi 152 împotrivă, prin vot secret, reforma legii electorale, iar textul se află acum la Senat. Se revine la un sistem proporţional corectat printr-un premiu de majoritate fix, un număr predeterminat de mandate, şaptezeci la Cameră şi treizeci şi cinci la Senat, atribuit listei sau coaliţiei câştigătoare, cu liste blocate şi fără vot preferenţial. Elementul cu adevărat nou nu este însă prima electorală, ci obligaţia fiecărei liste de a indica, odată cu depunerea siglei, numele persoanei propuse pentru conducerea guvernului, sub sancţiunea inadmisibilităţii. Opoziţia a numit prevederea premierat fără reformă constituţională şi are dreptate în substanţă. Ceea ce nu s-a putut obţine prin revizuirea Constituţiei se obţine acum prin lege ordinară, iar alegerea unui sistem proporţional în locul unuia majoritar nu ţine de moderaţie, ci de prudenţă juridică, fiindcă primele electorale anterioare au fost desfiinţate de Curtea Constituţională prin deciziile din 2014 şi 2017. Guvernul de la Roma a învăţat lecţia şi a construit un mecanism proiectat să treacă de controlul de constituţionalitate.

La Washington procedura este alta şi tocmai de aceea mai gravă. Acolo regula nu se schimbă prin lege, ci prin act al executivului, iar disputa se poartă în instanţă, contra cronometru, cu alegerile deja începute. Ordinul executiv din martie cere Departamentului Securităţii Interne să întocmească o listă federală a cetăţenilor cu drept de vot şi Poştei să livreze buletine doar persoanelor aflate pe acea listă, într-un domeniu în care administrarea alegerilor aparţine statelor. Pe 24 august Curtea Supremă a ridicat, cu şase voturi la trei, blocajul dispus în iunie de o judecătoare federală din Massachusetts, dar a făcut-o pe motiv că statele care au atacat ordinul nu au calitate procesuală, nu pentru că măsura ar fi legală. Judecătoarea Sotomayor a ţinut să precizeze în opinia separată că decizia nu stabileşte dacă intervenţia preşedintelui în administrarea alegerilor din noiembrie este legitimă şi nu sugerează că executivul ar avea vreo competenţă constituţională sau legală de a-şi pune directivele în aplicare. Între timp Poşta americană a emis regula de aplicare, iar pe 4 septembrie aceeaşi judecătoare a blocat-o din nou printr-o ordonanţă preliminară, considerând-o probabil ilegală şi neconstituţională şi arătând că termenul strâns face pierderea dreptului de vot practic inevitabilă. Administraţia s-a întors la Curtea Supremă, cu răspunsurile părţilor aşteptate în această săptămână, în vreme ce în două state buletinele au început deja să circule.

Se adaugă redesenarea circumscripţiilor, acolo unde avantajul republican este clar. Numai că redistribuirea funcţionează ca o asigurare împotriva unui val democrat modest la alegerile din noiembrie, nu şi împotriva unuia mare. Tehnic, cunoscută de mai bine de două secole, presupune împrăştierea propriilor alegători în cât mai multe districte cu marje confortabile, ceea ce înseamnă că, dacă mediul naţional se deteriorează serios, exact districtele proiectate ca sigure pot deveni competitive. Plasa de siguranţă a gerrymanderingului poate funcţiona la o diferenţă de trei sau patru puncte procentuale şi nu mai are aceiaşi eficienţă la peste şapte. Ceea ce s-a construit acolo nu este atât instrumentul care câştigă alegerile, cât instrumentul care permite ca înfrângerea să nu fie recunoscută. Liste federale incomplete, buletine respinse pentru motive administrative, funcţionari electorali locali ameninţaţi cu urmărirea penală, toate acestea produc materia primă a unei dispute de după vot.

Franţa oferă imaginea inversă şi la fel de tulburătoare. Acolo nimeni nu manipulează nimic, pentru simplul motiv că nimeni nu poate. Guvernul Lecornu trebuie să adopte bugetul pe 2027 fără majoritate parlamentară, sub ameninţarea cenzurii anunţate deopotrivă de extrema dreaptă şi de stânga, iar premierul le-a scris parlamentarilor că a amâna bugetul până după prezidenţiale înseamnă a alege dezordinea. Se vorbeşte deja despre articolul 49 alineatul 3, despre o lege specială care ar permite provizoriu perceperea impozitelor şi despre ordonanţe, o procedură niciodată folosită sub a Cincea Republică. La opt luni de alegerea preşedintelui, regimul nu mai produce nici guvernare, nici alternanţă, doar amânare. Este forma cea mai simplă a blocajului, aceea în care regulile rămân intacte şi devin inutile.

Între timp, Saxonia-Anhalt a votat duminică, iar rezultatul a fost mai clar decât orice anticipare. Datele oficiale parţiale dădeau extrema dreaptă la 43,8 la sută şi creştin-democraţii la 17,2, deci de peste două ori şi jumătate mai multe voturi, urmate de social-democraţi cu 9,3, Verzi cu 8,9, Die Linke cu 8,6, şi formaţiunea Sahrei Wagenknecht (BSW) cu 5,3. Prezenţa la vot a fost cu mult peste cea din 2021, ceea ce înseamnă că nu vorbim despre o victorie obţinută prin demobilizarea celorlalţi, ci despre una obţinută prin mobilizare. Surpriza este totuşi mai mică decât pare. La alegerile federale din februarie 2025, cu o prezenţă aproape identică, extrema dreaptă obţinuse deja în acest land 37,1 la sută, iar creştin-democraţii 19,2. Ruptura se produsese aşadar cu un an şi jumătate mai devreme, la scrutinul federal, iar duminică votul regional nu a făcut decât să se alinieze la tendinţă.

În Saxonia-Anhalt distribuirea mandatelor se face după regulile sistemului mixt cu compensare german şi arată ceva mai important decât scorul. În 2021 creştin-democraţii obţinuseră prin partea majoritară a votului patruzeci din cele patruzeci şi unu de circumscripţii uninominale cu 37,1 la sută, iar disproporţia a impus mandate suplimentare şi compensatorii care au mărit adunarea de land de la 83 la 97 de locuri. De data aceasta nu mai e nimic de corectat, pentru că cele 38 de circumscripţii câştigate de extrema dreaptă corespund cotei ei proporţionale, iar Landtagul rămâne la 83 de mandate. Nu există efect de hartă, victoria e strict aritmetică. Extrema dreaptă nu obţine, totuşi, majoritatea absolută, care este de 42 de locuri, dar împreună cu formaţiunea Sahrei Wagenknecht ar depăşi-o. Iar un guvern care să o excludă are nevoie de cinci partide simultan, de la creştin-democraţi până la Die Linke şi tot la BSW, adică de aceeaşi formaţiune care anunţă deja că ar putea vota alături de extrema dreaptă şi că excluderea ei ar fi un afront adus alegătorilor. Cordonul sanitar nu mai poate fi menţinut decât prin desfiinţarea regulii care îl definea, aceea a incompatibilităţii cu ambele extreme.

La Roma şi la Washington puterea a calculat o majoritate garantată prin construcţie, cu instrumente diferite ca legitimitate, unele supuse controlului judecătoresc, altele impuse administrativ. La Paris nu se poate calcula nimic. În Saxonia-Anhalt, unde regulile au rămas neatinse şi reprezentarea proporţională funcţionează exact cum a fost gândită, verdictul a venit direct din târg. Iar dacă acolo unde nimeni nu a umblat la reguli rezultatul este cel mai dur dintre toate, atunci iluzia că problema poate fi reglată doar prin desenarea favorabilă a hărţilor electorale şi limitarea votului prin corespondenţă se destramă. Nemulţumirea politică există independent de oferta instituţională, iar schimbarea regulilor poate cel mult întârzia efectele ei, niciodată nu le desfiinţează.

Alegerile americane de la mijlocul mandatului nu vor influenţa decisiv Europa, cum se spune adesea la noi, dar vor redistribui resursele conflictului politic şi electoral. O înfrângere a preşedintelui american slăbeşte extrema dreaptă europeană, dar nu prin contagiune de opinie, ci prin pierderea prestigiului de a fi parte din tabăra câştigătoare, ceea ce îngustează accesul la reţelele de finanţare şi de expertiză electorală şi, mai ales, o lasă singură în faţa propriilor guverne, fără protecţia unei administraţii prietene la Washington. Nemulţumirea care alimentează votul pentru extrema dreaptă are însă rădăcini proprii, mult mai vechi decât orice ciclu politic american. Ceea ce vine de peste ocean nu creează această nemulţumire, dar îi schimbă statutul, făcând respectabil ce era până mai ieri marginal.

Dar presiunea electorală va creşte oricum în Europa datorită războiului hibrid. Pentru Moscova războiul din Ucraina nu este o opţiune de politică externă, ci o miză de supravieţuire a regimului, iar campania hibridă nu are o finalitate proprie, ci serveşte la slăbirea „inamicului”. Autorităţile germane au anunţat în august că urmăresc operaţiuni de dezinformare în perspectiva scrutinelor de toamnă, cu materiale purtând siglele unor instituţii de presă germane, vizând toate partidele cu excepţia extremei drepte şi a formaţiunii Sahrei Wagenknecht. Ţinta acestor operaţiuni nu este atât mintea alegătorului, cât capacitatea de decizie a statelor. Nu contează ce cred germanii despre Ucraina, contează dacă la Magdeburg se mai poate forma un guvern şi dacă la Paris se mai poate vota un buget. Din perspectiva adversarului, o Franţă blocată valorează cât o Germanie convertită.