Braţul înarmat al proletariatului

Un om de 31 de ani a fost asasinat. A fost împuşcat cu o armă cu lunetă, în faţa a sute de oameni care veniseră să îl asculte, într-un campus universitar. Au rămas, în urma lui, o soţie şi doi copii mici. Asasinul scrisese pe cartuşele cu care a tras "Fascistule, ie de aici!”.

Acesta a fost un asasinat politic. Am văzut tot felul de reacţii aberante, chiar şi în presa de la noi. O cuconiţă de la Universitatea din Bucureşti a dat o declaraţie în care pretindea că, în fond, Charles Kirk era un extremist. Chiar dacă ar fi adevărat - nu este - asta înseamnă că trebuie să îl execuţi, ziua în amiaza mare, în faţa copiilor şi a soţiei sale? Un fost ziarist, specializat în derapaje de limbaj, a pretins şi el că Charlie Kirk ar fi, vezi Doamne, "fascist”. De ce? Pentru că cere respectarea Constituţiei americane? Pentru că se opune avorturilor? Sau imigraţiei ilegale?

Altul a pretins la televizor că asasinul lui Kirk era dintr-o familie de alegători republicani (asta e corect) şi că asta ar dovedi că este un asasin trimis de o facţiune radicală din MAGA (asta e aberant). Se pare că unii nu scapă nici o ocazie de a se face de râs, doar că acum a murit un om, nu e chiar nimic de râs...

Citeşte Libertatea de exprimare este pusă la încercare în SUA

Fenomenul are un nume. Poporul român l-a descris într-o zicală: "Hoţul strigă: Prindeţi hoţul!”. Stânga acum ţipă şi acuză pentru a-şi camufla responsabilitatea. Nu este prima dată când asasinii Stângii extreme seceră vieţi.

În Decembrie anul trecut, pe o stradă din New York, un individ, Luigi Mangione, l-a executat pe Brian Thompson, preşedintele uneia dintre cele mai mari firme de asigurări de sănătate din Statele Unite. Mangione este un radical de Stânga. Vina lui Thompson a fost, în creierul criminalului, că era un porc capitalist. Mangione este acum lionizat de Stânga radicală americană.

Doar un orb nu vede ce se întâmplă. Presa şi "influencerii” o dau înainte cu pericolul "extremei Dreapta”. Bun, acesta există, nu neg. Terorismul trebuie respins orice formă ar lua. Dar pericolul extremismului de Stânga a fost băgat sub preş.

După moartea lui George Floyd, în 2020, a fost un val de revoltă în Statele Unite, care s-a scurs apoi pe străzile capitalelor occidentale. Eram la Londra atunci şi am văzut cum protestatarii au vandalizat statuia lui Winston Churchill. Dar asta nu a fost nimic pe lângă ce era pe străzile oraşelor americane. Au fost 19 morţi, zeci de mii de arestări, magazine devastate. Stânga radicală a ieşit cu armele pe străzi, au defilat ca în anii 1930.

Faceţi comparaţie cu răspunsul Dreptei (extreme sau nu). A fost zilele trecute o manifestaţie la Londra a ultra-naţionaliştilor englezi gen Tommy Robinson. Îmi displace profund personajul. Nu îmi place nici agenda celor care i s-au alăturat. (George Simion, de la AUR, nu a ratat ocazia de a se face încă odată de râs vorbind de pe o scenă improvizată, într-o engleză de baltă. Ţine-o tot aşa, Georgică!). Dar trebuie remarcat ceva: deşi indignarea faţă de uciderea lui Charles Kirk este imensă, nu s-au înregistrat violenţe de tipul celor din 2020.

Chiar cu câteva săptămâni înainte eram tot la Londra. Am trecut printre zecile de mii de manifestanţi adunaţi în sprijinul unei organizaţii care face apologia terorismului şi anti-semitismului, Action Palestine. Eram acolo şi din considerente profesionale (predau de peste 20 de ani un curs despre radicalismul politic), aşa că nu puteam rata ocazia să văd cu ochii mei. Fratele meu însă a fost dezgustat de sloganurile manifestanţilor, simpatizanţi ai Stângii radicale. M-a rugat să plecăm de acolo. Şi bine am făcut, pentru că au fost apoi violenţe, care au dus la sute de arestări.

Prea multă vreme mulţi dintre noi am tăcut. Stânga a venit cu retorica siropoasă a "egalităţii de şanse”, a pretins că "minorităţile sunt oprimate”, că vrea "justiţie socială”. Şi în acest timp au proliferat grupurile şi indivizii care au pus mâna pe armă împotriva "fasciştilor”.

Evident, "fascist” este doar o etichetă lipită de Stânga radicală pe fruntea tuturor celor cu care este în dezacord. Asta este o tactică clasică. Brigăzile Roşii, într-un comunicat din 1976, pretindeau: "Noi suntem braţul înarmat al proletariatului!”. Până să fie neutralizate de serviciile secrete italiene, Brigăzile Roşii au omorât 86 de oameni. Judecători, poliţişti, jurnalişti sau simpli cetăţeni. Inclusiv Prim-ministrul italian, Aldo Moro.

Ulrike Meinhof, membră a grupului terorist RAF (Rote Armee Fraktion), declara în 1970: "Protest înseamnă că spun că nu îmi convine ceva. Rezistenţă înseamnă că fac ceva astfel încât ce nu îmi convine nu mai există”.

Scurt pe doi: problema dispare. Cum? Prin violenţă de limbaj mai întâi. Ţipi, zbieri, calomniezi. Fascişti, suprematişti albi, patriarhalişti, imperialişti - există o întreagă retorică a urii. Charlie Kirk a fost hăituit ani de zile de protestatari care îl făceau albie de porci. De ce? Spre exemplu, pentru că a susţinut că fătul este o fiinţă omenească, şi de aceea dreptul la avort nu trebuie să fie unul absolut.

Pasul următor: "tăbăceala proletară”. (Referinţa este la o expresie folosită în Germania de un grup de extremă Stângă care a asasinat un membru al unei mişcări de extremă Dreapta, în 1930). Unii dintre intelectualii conservatori au ajuns să fie păziţi de gărzi de corp sau de cordoane de poliţie când vorbesc în public, mai ales în universităţile americane. Unii au renunţat, s-au retras din sfera publică.

Pasul final, lichidarea. Aici s-a ajuns. Charlie Kirk, din păcate, nu este singura victimă a Stângii extreme. Este momentul să realizăm că extremismul are mai multe feţe şi că Stânga moderată, câtă mai există, are obligaţia să se delimiteze de tovarăşii lor cu megafoane sau cu arme.