Cazul Baka şi insidiosul drum al iliberalismului soft românesc

În 2011, în Ungaria lui Viktor Orban, Andras Baka, preşedintele Curţii Supreme şi fost judecător la CEDO, a fost înlăturat din funcţie înainte de termen printr-o aşa zisă reformă constituţională care a transformat, între altele, instanţa supremă în Curia, şi a scurtat mandatul preşedintelui acesteia. Guvernul Orban a prezentat măsura ca pe o simplă modernizare tehnică, însă, de fapt, îl pedepsea exemplar pe Baka pentru că fusese critic în privinţa politicilor judiciare şi a reformei constituţionale prin care se puneau bazele regimului autocratic orbanist. Deşi în 2014 într-o primă hotărâre, apoi în 2016 definitiv la Marea Cameră, CEDO a stabilit că destituirea sa fusese un act politic represiv, mascat sub forma unei reforme instituţionale, prin care se încălca atât dreptul la un proces echitabil, cât şi libertatea de exprimare a magistraţilor, Viktor Orban îşi atinsese deja obiectivul iar în Ungaria nu mai existau contraputeri.

Cazul Baka a dovedit că independenţa justiţiei fusese deja sacrificată, dar a şi transmis un avertisment clar judecătorilor că exprimarea critică nu va fi tolerată, iar pasul următor a fost epurarea sistemului juridic maghiar prin pensionarea forţată a sute de magistraţi, în special a celor cu experienţă şi autoritate profesională. Reducerea brutală a vârstei de pensionare de la 70 la 62 de ani, pe care o criticase Baka, nu era o simplă reformă tehnică, ci un instrument deliberat de curăţare a instanţelor de judecători incomozi şi de înlocuire a lor cu persoane mai tinere, mai dependente şi mai uşor de controlat.

Acest model a fost exportat şi reprodus în Polonia şi în România. În Polonia, după 2015, partidul Lege şi Justiţie (PiS) a aplicat aceeaşi reţetă, reducând vârsta de pensionare a judecătorilor la 63 de ani pentru femei şi 65 pentru bărbaţi, forţând astfel plecarea magistraţilor cu experienţă şi deschizând calea numirii de judecători loiali politic, măsură sancţionată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene ca fiind contrară independenţei judiciare. În România, guvernul Dăncilă, prin ministrul Tudorel Toader, a introdus în 2017-2018 pensionarea anticipată după numai 20 de ani de vechime, ceea ce a provocat o hemoragie de magistraţi exact în momentul presiunilor asupra DNA şi a Laurei Codruţa Kövesi. În 2025, guvernul Bolojan revine la acelaşi scenariu, dar cu altă mască: sub pretextul conformării la PNRR şi al unor pretinse solicitări europene, promovează o nouă lege a pensiilor de serviciu, deşi cadrul stabilit în 2023 prevedea deja creşterea graduală a vârstei până în 2036, iar Comisia Europeană nu a cerut modificarea condiţiilor de pensionare. Atât avizul Consiliului Legislativ cât şi poziţia CSM faţă de legea pentru care guvernul şi-a asumat răspundere în Parlament au arătat limpede că Bruxelles-ul reproşase doar lipsa unei soluţii de impozitare progresivă după decizia CCR, nu vârsta de pensionare, ceea ce dovedeşte caracterul pur politic al iniţiativei.

Astfel, ceea ce la Budapesta şi Varşovia a fost un atac frontal împotriva independenţei justiţiei şi a statului de drept, iar apoi la Bucureşti în 2017 o simplă copie conformă, a devenit astăzi o variantă mai subtilă, dar nu mai puţin periculoasă, de iliberalism soft. Discuţiile recurente despre vârsta de pensionare creează instabilitate şi generează valuri de retrageri anticipate, ceea ce permite puterii să facă numiri masive şi să schimbe echilibrul sistemului, în vreme ce pensiile speciale sunt transformate într-o armă de delegitimare, fiind prezentate ca privilegii imorale, deşi în realitate dezbaterea este selectivă şi are scopul de a slăbi prestigiul corpului judiciar. În paralel, discursurile tot mai frecvente împotriva „justiţiei care blochează statul” creează un climat de ostilitate în care orice intervenţie devine acceptabilă.

Diferenţa dintre Budapesta şi Bucureşti este mai degrabă de intensitate şi de ritm, nu de logică. Dacă Ungaria a cunoscut un iliberalism hard, frontal şi rapid, România experimentează un iliberalism soft, difuz şi gradual, care se prezintă sub forma unor reforme administrative neutre, dar care riscă să conducă spre acelaşi rezultat, adică subordonarea justiţiei şi transformarea ei într-un instrument politic.

De fapt, Legea nr. 282/2023 stabilise deja un cadru legislativ compatibil atât cu jurisprudenţa Curţii Constituţionale, cât şi cu cerinţele Comisiei Europene privind jalonul 215 din PNRR. Prin creşterea graduală a vârstei de pensionare, impunerea unei vechimi efective şi plafonarea pensiei de serviciu la nivelul ultimului venit net, legea răspundea integral obiectivelor asumate de România privind întărirea principiului contributivităţii, corectarea inechităţilor şi asigurarea sustenabilităţii sistemului. Comisia a confirmat în octombrie 2024 că aceste măsuri erau suficiente pentru atingerea jalonului.

Noua lege din 2025 pentru care guvernul şi-a sumat răspunderea în Parlament nu aduce o îmbunătăţire reală, ci, dimpotrivă, fragilizează securitatea juridică şi destabilizează sistemul judiciar prin schimbări intempestive, lipsite de fundament european sau constituţional. În acest context, reluarea dezbaterii despre pensii şi vârsta de pensioare a magistraţilor şi impunerea unor condiţii disproporţionate privind acestea reprezintă nu o obligaţie europeană, ci o alegere politică ce subminează principiul independenţei justiţiei şi echilibrul separaţiei puterilor în statprin stigmatizare socială, instabilitate legislativă şi reducerea garanţiilor economice.

Complicitatea marilor partidelor şi tăcerea societăţii civile amplifică această derivă iliberală soft. Astăzi, societatea civilă, mult mai obosită decât era în 2017-2018, reacţionează slab, lăsând spaţiu pentru măsuri care, luate izolat, par minore, dar în ansamblu creează exact terenul pe care Orban l-a exploatat pentru a-şi construi autocraţia sa electorală.

Cazul Baka demonstrează că o lovitură de stat constituţională sau tehnică împotriva justiţiei nu se consumă prin gesturi spectaculoase, ci prin câteva alineate aparent tehnice, capabile să răstoarne echilibrul instituţional şi să transmită semnalul că independenţa magistraţilor nu mai este protejată. Din acel moment statul de drept se evaporă treptat, iar societatea este împinsă spre condiţia unui corp electoral inert, docil sau uşor manipulabil.