Despre mainstreaming, crize şi falsificarea etichetelor politice

Extrema dreaptă nu mai este o prezenţă marginală, exotică sau anacronică în spaţiul politic şi mediatic contemporan, ci, dimpotrivă, a devenit o forţă care revendică statutul de normalitate, şi folosind fără inhibiţii mecanismele democraţiei liberale pentru a submina fundamentele acesteia. Această transformare, apărută în ultimul deceniu, pe care Ruth Wodak - una din cele mai importante şi influente cercetătoare în domeniul analizei critice a discursului politic, cunoscută la nivel internaţional pentru lucrările ei despre limbaj, politică şi ideologie - o defineşte în The Politics of Fear: The Shameless Normalization of Far-right Discourse drept proces de „normalizare” (mainstreaming), nu s-a produs însă de la sine, ci printr-o serie de complicităţi, compromisuri şi ajustări discursiv-instituţionale, care au făcut ca idei considerate odinioară inacceptabile să fie astăzi discutate cu naturaleţe pe reţele sociale, la televiziuni sau în parlamentele naţionale.

Cazul Statelor Unite este ilustrativ: Donald Trump, revenit la Casa Albă şi profitând de o mobilizare conservatoare fără precedent, cere în mod explicit clasificarea mişcărilor antifasciste ca organizaţii teroriste, ignorând evidenţa statistică, confirmată de FBI şi de organizaţii independente precum Anti-Defamation League, conform căreia peste 90% dintre infracţiunile cu caracter politic comise în ultimii 25 de ani au provenit din zona extremei drepte. Această inversare retorică - în care agresorul devine victimă, iar victima este prezentată ca agresor - se înscrie în ceea ce Wodak numeşte strategiile de resemantizare, prin care extrema dreaptă reuşeşte nu doar să-şi justifice existenţa, ci şi să-şi extindă hegemonia simbolică asupra limbajului politic.

În Marea Britanie, Nigel Farage, un actor politic asociat de două decenii cu euroscepticismul radical, a reuşit să fie perceput de o parte importantă a opiniei publice drept un politician „respectabil”, „patriot” şi „anti-sistem”, deşi discursul său împotriva imigraţiei şi al multiculturalismului nu diferă substanţial de cel al partidelor explicit de extremă dreaptă din anii 1990. Normalizarea se produce aici prin intermediul mass-mediei comerciale şi al unei clase politice care, în loc să izoleze asemenea mesaje, le-a preluat, le-a moderat tonul şi le-a reambalat într-un registru acceptabil.

În Franţa, Marine Le Pen merge chiar mai departe şi cere demisia lui Delphine Ernotte Cunci, preşedinta France Televisions pentru simplul fapt că aceasta a declarat ceea ce este evident pentru oricine cunoaşte scena mediatică franceză, că postul C News reprezintă o voce de extremă dreaptă. Ceea ce altădată era un diagnostic obiectiv şi un avertisment legitim devine acum o infracţiune de opinie, un act de „partizanat” care ar justifica sancţiuni instituţionale. Este un alt semn că extrema dreaptă nu doar se normalizează, ci revendică dreptul de a defini ea însăşi ce este „normal” şi ce este „extrem”.

România se înscrie în acest tipar cu o anumită întârziere, dar cu o accelerare evidentă în ultimii ani. AUR a intrat în Parlament în 2020 cu un discurs explicit radical, anti-sistem, anti-restricţii şi naţionalist, dar în 2024-2025 a reuşit să-şi redefinească imaginea, prezentându-se ca „singurul apărător al poporului”, în timp ce forţele politice tradiţionale au ezitat între marginalizare şi cooptare. De la participarea la emisiuni televizate în prime-time până la colaborări tactice în Parlament, AUR a beneficiat de un tratament care a facilitat tocmai normalizarea pe care Wodak o descrie în analiza sa. Mai mult, un segment semnificativ al mass-mediei comerciale - presa tabloidă, dar şi canale de ştiri - a alimentat această transformare, mizând pe audienţa uriaşă pe care o aduc scandalul, invectiva şi naţionalismul agresiv.

Această normalizare se manifestă în România şi prin modul în care sunt tratate temele sensibile: discursul anti-european, teoriile conspiraţiei legate de pandemie, refuzul tranziţiei ecologice sau atacurile împotriva minorităţilor etnice şi sexuale sunt preluate ca opinii „respectabile” în talk-show-uri şi pe reţelele sociale, în timp ce aceia care denunţă aceste derapaje sunt etichetaţi drept „progresişti radicali”, „trădători” sau „agenţi ai globalismului”. Din nou, observăm inversarea stigmatului: ceea ce în democraţiile consolidate este recunoscut drept extremism devine la Bucureşti o expresie a „voinţei majoritare”, iar ceea ce este apărarea valorilor democratice este denunţat drept „extremism de stânga”.

În Republica Moldova, fenomenul este şi mai vizibil, pentru că etichetele ideologice s-au păstrat din perioada sovietică, dar conţinuturile lor au fost distorsionate. Partidele pro-ruse, conservatoare şi profund naţionaliste (într-un sens „eurasiatic”), care ar trebui încadrate în zona extremei drepte prin retorica lor xenofobă, anti-occidentală şi religios-fundamentalistă, sunt prezentate ca „stânga”. Blocul Patrioţilor, de pildă, beneficiază de moştenirea simbolică a Partidului Comuniştilor, dar mesajele sale sunt aproape identice cu cele ale formaţiunilor de extremă dreaptă de la naţionalism etnicist, la anti-liberalism cultural şi apelul la „valori tradiţionale”. Confuzia ideologică este totală, căci ceea ce este extremă dreaptă după standardele europene devine, în spaţiul mediatic şi politic moldovenesc, „stânga patriotică”.

Aceeaşi confuzie se regăseşte în România. Moştenirea naţional-comunismului ceauşist a făcut ca „stânga” să fie asociată cu autoritarismul, corupţia şi lipsa de libertăţi, iar după 1989 PSD-ul a preferat să se prezinte ca un partid de centru-stânga doar formal, în realitate evitând asumarea unei agende de stânga autentice. În acest vid, partidele extremiste, precum AUR, pot prelua teme sociale (critica multinaţionalelor, apărarea agricultorilor, sprijinul pentru „românii săraci”), dar într-un registru exclusivist şi xenofob. Astfel, ele se prezintă ca „adevărata stângă”, deşi ideologic se aliniază la familia europeană a extremei drepte.

Această confuzie are consecinţe majore: electoratul vulnerabil - muncitori, pensionari, agricultori - este deturnat către forţe care promit protecţie socială, dar o condiţionează etnic sau religios. Opinia publică derutată de aceste volute ideologice nu mai distinge între critica socială legitimă şi discursul extremist, iar instituţiile democratice pierd reperul clar al delimitării între stânga şi dreapta, între progres şi conservare. În loc să avem o competiţie de idei, avem o bătălie pentru monopolizarea simbolurilor, în care extrema dreaptă îşi asumă simultan două măşti: cea de „naţionalist conservator” şi cea de „apărător al celor săraci” - iar lipsa unei stângi democratice autentice îi lasă teren liber.

Explicaţia acestui fenomen trebuie căutată şi în logica mai largă a „crizelor multiple” - economice, sociale, geopolitice - care creează un sentiment difuz de nesiguranţă. Aşa cum arată Wodak, extrema dreaptă îşi construieşte legitimitatea exact prin exploatarea acestui climat de nelinişte, prezentându-se drept singura forţă care are „curajul” să spună adevărul, să apere „naţiunea” şi să sfideze „corectitudinea politică”. În România, crizele suprapuse - inflaţia, deficitul bugetar, războiul de la graniţă, deziluziile legate de integrarea europeană fabricate prin instrumentele războiului hibrid - creează un teren fertil pentru asemenea mesaje. În Moldova, aceeaşi retorică se hrăneşte din precaritatea socială şi din frica de război, reuşind să reconfigureze harta ideologică într-un mod paradoxal: „stânga” este de fapt dreapta radicală.

Astăzi, problema centrală nu mai este legată de izolarea extremei drepte, ci despre cum reconstruim capacitatea democraţiei de a delimita ceea ce este acceptabil de ceea ce este periculos pentru ordinea constituţională. În lipsa unei astfel de delimitări, ceea ce Wodak numeşte „mainstreaming” se va transforma într-un proces ireversibil de capturare a discursului public, iar consecinţele pentru România şi Moldova, la fel ca pentru SUA, Marea Britanie sau Franţa, vor fi nu doar electorale, ci instituţionale şi, în ultimă instanţă, civilizaţionale.