Dincolo de ridicolul unei ”interdicţii prezidenţiale”

Preşedintele României s-a încruntat la camerele de luat vederi şi, în văzul a cîtorva zeci de mii de telespectatori (cîţi ori fi fost nu ştie nimeni!), a anunţat interzicerea accesului la conferinţele sale de presă, de la Palatul Cotroceni, a unui ziarist. Cu nume şi prenume. Unul singur! Faptul că titularul din foişor trăieşte cea mai mare parte a timpului într-o lume a sa, care are prea puţine tangenţe cu lumea noastră şi a milioanelor de cetăţeni ai României, nu este o noutate. După episodul recent, însă, este cazul să ne îngrijorăm. Adînc. Dacă un om pe umerii căruia stă răspunderea unor complexe şi grele decizii privind apărarea şi securitatea României, politica sa internaţională, apărarea atributelor statale esenţiale, începînd cu Suveranitatea, gestiunea macro a echilibrelor instituţionale în sistemul de guvernare, poate da frîu umorilor sale, în faţa tuturor, fără nici un control logic şi fără nici un semn că ar înţelege ”grozăvia” pe care o face, atunci...! Atunci, este cazul să ne întrebăm dacă n-ar fi cazul să modificăm Constituţia României şi să introducem şi noi un amendament de genul celui din Constituţia Americană (Amnd 25). Acesta permite înlocuirea legală din funcţie a Preşedintelui, nu doar pentru situaţii extreme (deces) sau severe, de incapacitate medical determinată, ci şi pentru situaţii în care deţinătorul funcţiei dă evidente semne şi dovezi publice, că nu mai poate ”duce la îndeplinire în bune condiţii, atribuţiile şi răspunderile care îi revin conform prevederilor constituţionale, fapt constatat de o majoritate calificată a membrilor Cabinetului ori a Congresului.

Dacă ar fi vorba doar despre o nerozie oarecare, atunci ar fi suficient să spunem, ceea ce s-a spus, deja: că o asemenea interdicţie echivalează cu îngrădirea nelegală a dreptului de a exercita o profesie, cea de jurnalist, cu abuzul de autoritate care lezează grav dreptul la opinie şi la exprimarea ei publică, de care se bucură orice cetăţean în ţara asta, conform textului constituţional. Episodul relevă însă lucruri grave, mai puţin vizibile. Faptul că Predintele României nu are idee despre cum funcţionează instituţia Preşedintelui şi în ce relaţii legale se află cu cea care îi slujeşte drept suport logistic şi instituţional - Preşedinţia României. Retragerea acreditării unui jurnalist la conferinţele de presă ale Preşedintelui se face, legal, de către departamentul Preşedinţiei care i-a acordat acea acreditare, Departamentul Comunicare Publică. Iar aceasta nu este o simplă decizie administrativă, ci una care trebuie documentată şi aprobată astfel încît actele care au dus la această decizie să poată fi accesate şi, eventual, atacate administrativ sau în justiţie, de către cel vizat. Din faptul că Preşedinţia României este o instituţie subordonată Preşedintelui, nu decurge cîtuşi de puţin că acesta se poate comporta ca pe moşia personală, fără să dea socoteală nimănui şi după bunul plac, să facă ce vrea şi cum vrea atunci cînd are chef, trecînd peste sau călcînd în picioare regulile şi legile funcţionării instituţionale. În locul unui Preşedinte care înţelege, respectă şi foloseşte înţelept pîrghiile instituţionale, un Preşedinte pentru care comunicarea publică este o datorie, nicidecum un favor făcut presei, Nicuşor Dan a ţinut cu totdinadinsul să ni se arate în condiţia de ”Jupîn” care, la o adică, pune biciul pe spinarea calfelor şi a băieţilor de prăvălie, după cum i se năzare şi îi vin toanele. Ceea ce este nu doar un gest descalificant, la nivel personal, ci şi unul care pune sub semnul întrebării capacitatea sa de a înţelege, a stăpîni şi folosi instrumentele juridice şi instituţionale pe care i le pune la dispoziţie Constituţia în exercitarea atribuţiilor sale. Dacă, Doamne păzeşte! mîine-poimîine îl contrazice sau îl şicanează vreunul în CSAT, ce o să facă? Te pomeneşti că îl dă pe uşă afară ori chiar pe fereastră şi îi interzice să mai vină vreodată la Cotroceni! Ori, o să zică că ăia de ocupă oficial scaunele din CSAT sunt ”domni din lumea de sus”, iar ăştia de scriu la gazete, cum pot şi ei, sunt doar ”pleavă din lumea de jos”. ”Iaca nişte papugii... nişte scîrţa-scîrţa pe hîrtie... mănîncă pe datorie, bea pe veresie, trag lumea pe sfoară cu pişicherlîcuri... Un ăla... un prăpădit de amploiat, n-are chioară în pungă...”. De ce i s-a năzărit lui Nicuşor Dan că rolul lui Trahanache, zis Titircă inimă rea, este cel care îl pune în valoare şi îi afirmă cît mai bine autoritatea instituţională, este greu de înţeles. Speculaţiile psihologiei abisale ne trimit la vreun complex de inferioritate rămas netratat pînă la vîrsta aceasta, a maturităţii, la o hiper iritabilitate faţă de atitudini adversative, la cine ştie ce alte complicate meandre ale inconştientului sau ale conştientului refulat. Cealaltă ipoteză este mult mai simplă, omul a călcat atît de apăsat în balega din cale din prostie. În sensul dat termenului de Carlo Cippola, ”Legile fundamentale ale imbecilităţii umane”, Ed Humanitas, 2025.

Dacă episodul ar însemna doar o baie copioasă de ridicol, pentru Nicuşor Dan, încă n-ar fi mare lucru. Nu este nici singurul ce se scaldă în astfel de ape, nu este nici prima dată cînd o face şi, foarte probabil, nici ultima. În politică, mai ales la noi şi în America, ridicolul nu omoară pe nimeni. Dimpotrivă, lui Trump, o vreme cel puţin, ridicolul i-a crescut masiv procentele de susţinere populară, după fiecare episod în care s-a făcut de rîsul curcilor. Problema, însă, este dincolo de ridicol!

P.S. Şi Trump i-a interzis unuia să mai intre la conferinţele sale de presă de la Casa Albă şi a aflat, după doar cîteva zile, de la Curtea Supremă a SUA, că ”aiasta nu se poate, Măria Ta!” vorba lui Lascăr Catargiu. Şi a trebuit să îl primească din nou!!!