IPOTEZE DE WEEKEND ”Cine a omorît-o pe Luminiţa?”

Luminiţa? Cum, care luminiţa? Aia, de la capătul tunelului. E gata, abia mai horcăie. Lumînarea la cap, coşciugul pe masă şi grîul pentru coliva de pomană, la fiert. Nimeni nu ştie însă dacă personajul este real sau doar un miraj. Nici dacă e vie, trăieşte cu adevărat, sau este doar efigia unei fiinţe care a trăit vreodată. Dacă nu cumva este un totem în jurul căruia s-a ţesut ”mitul” existenţei eterne. Nu ştie nimeni nici cine a pus-o acolo pe ”luminiţa” şi nici de ce stă ea atît de cuminte şi supusă la capătul unei găuri în care, din punctul ei de vedere, nu se zăreşte decît un hău de întuneric! Într-un mod care ar merita el însuşi o cercetare mai amănunţită, luminţa este adeseori asimilată, nu fără oarecare temei, cu speranţa. Nu-i totuna, dar acum nu mai e timp pentru despicarea firului în patru.

Trebuie să vă spun că luminţa la care mă refer are o identitate precisă: ”Soluţia Radicală”. Nu soluţia de avarie, nu soluţia de compromis, nu soluţia temporară, de trecere, nu pseudo-soluţia care amînă căutarea soluţiei veritabile, capabilă să rezolve cu adevărat, definitiv, problema. Dacă este să găsesc o caracteristică atotcuprinzătoare a lumii în care trăim, atunci aş zice că este una în care s-au îngrămădit, de la pămînt la cer, toate consecinţele nocive ale soluţiilor parţiale, non-soluţiilor, pseudo-soluţiilor etc. pe care politica le-a oferit, atunci cînd a fost confruntată cu problemele structurale ale societăţilor moderne. Trăim, fără să ne dăm prea bine seama de asta, într-un cimitir al eşecurilor, îngropaţi sub consecinţele nocive, toxice, ale muntelui de probleme nerezolvate sau rău rezolvate la etajul politicii, în ultimii cincizeci, o sută de ani. Desigur, nu este spaţiu, aici, pentru a le trece măcar în revistă pe cele mai importante. Ne vom ocupa (inevitabil, sumar!) doar de una singură: democraţia şi gestiunea treburilor publice.

Aproape toată lumea se raliază astăzi, fără reţinere, la ideea că democraţia se află în criză. Că sistemele democratice din ţări care au exersat sistemul şi l-au ”rafinat” timp îndelungat, cam o sută de ani sau mai bine, stau astăzi să se prăbuşească din nou în braţele regimurilor autoritare, iliberale, dacă nu chiar dictatoriale. Şi aici nu vorbim despre periferie, ci despre Statele Unite, Franţa, Marea Britanie, Belgia, Olanda, Italia, ca să numesc doar cîţiva actori din cercul zero. Puterea de atracţie, ideologică şi politică, a ”regimurilor de mînă forte” pare să fi depăşit capacitatea de rezistenţă a sistemelor democratice încă în viaţă. Cînd Preşedintele Statelor Unite îşi declară public şi îşi manifestă în fapte admiraţia şi chiar susţinerea pentru regimurile de la Moscova, Beijing şi Phenian şi, în acelaşi timp, are doar cuvinte de ocară şi acţiuni drastice de pedepsire economică, politică şi militară, pentru partenerii şi aliaţii de pînă mai ieri, Germania, Franţa, Canada, Italia, cu greu mai poţi nutri speranţa că regimul Trump ar mai fi capabil sau ar avea cumva intenţia să contribuie cu ceva la reconsolidarea democraţiei în America. Dimpotrivă, eşti obligat să faci inventarul instituţiilor şi al regulilor democratice demolate fără milă, distruse sau şubrezite de loviturile haotice ale unui soi de elefant închis în magazinul de porţelanuri, după ce a fost înţepat de o muscă ţeţe. Doar că haosul nu este rezultatul întîmplării, nici al prostiei, nici al nemerniciei unui om sau al unui grup de oameni ajunşi să decidă la cel mai înalt nivel în America, ci al unui program politic! Declarat! Afişat public! Iar, acest program şi purtătorii lui de steag, au fost votaţi de vreo şaptezeci de milioane de ”actori ai democraţiei americane”, adică alegători. Nu o dată, în două rînduri!!! Ceva nu este doar putred în Danemarca, ci de-a dreptul prăbuşit. Îţi vine să zici cu Hamlet şi cu ultima lui suflare: restul este doar tăcere! Tăcerea pe fondul căreia Fortimbras pune stăpînire peste palatul puterii fără să mai întîmpine nici o rezistenţă. Tăcerea care afirmă şi acreditează implacabil moartea luminiţei de la capătul tunelului, ţinută atît de fragil în viaţă de zbaterile şi proiectele atît de bine intenţionate, dar atît de incongruente cu natura situaţiei şi a problemei de rezolvat, încît sfîrşesc, inevitabil, în eşec. Drama, în piesa lui Shakespeare, ca şi în lumea noastră de azi, nu este cea a unui om, Hamlet, nici a unei familii, nici a unei guvernări. Morala fabulei shkespeariene spune ceea ce nici contemporanii lui Hamlet, nici ai lui Shakespeare nu au vrut să audă, după cum nu vor nici contemporanii noştri: soluţia radicală pentru oprirea distrugerii sistemului nu poate veni din interiorul sistemului!!! Democraţia de azi nu are cum să producă soluţiile trebuincioase şi oamenii necesari soluţiilor radicale pentru depăşirea crizelor acumulate în aceşti din urmă o sută de ani. Iau la întîmplare două exemple.

Politica, democraţia şi corupţia. Cine are cît de cît timpul şi interesul să cerceteze istoria consemnată a democraţiilor moderne, de la America la Anglia şi de la Franţa la Belgia, Olanda sau Italia o să descopere foarte repede că tema este prezentă fără întreruperi semnificative, din zorii democraţiei pînă azi. Iar gradul de distorsiune produs de corupţie în lumea politicii nu a fost niciodată scăzut sau moderat, ci aproape fără excepţie, critic! Democraţia este o maşinărie de guvernare care poate fi pusă să facă bani, averi chiar, pentru cei care frecventează culoarele puterii. Iar apetitul acestor oameni pentru a aduna, cu lopata, cîştiguri fără de măsură este independentă de starea lor materială anterioară. Musk nu s-a sfiit cîtuşi de puţin să se folosească de poziţia de insider al Administraţiei şi să adauge încă vreo sută de miliarde la cele patru pe care le adunase înainte să devină un înfocat susţinător al Preşedintelui Trump! La fel a făcut şi Trump! Ditai preşedintele aflat în exerciţiul mandatului, călcînd în picioare Constituţia Americii, zi de zi, ca şi cum ai călca peste pietrele inerte ale aleilor din grădinile Casei Albe. Plus familia! Politica corupe, se spune adesea. Nimeni nu se referă însă şi la partea a doua a propoziţiei, corupţia face politica! Iar în zilele de azi o face la cel mai înalt nivel şi în stil mare. Nu doar în România, Grecia sau Italia, ci şi Germania, Franţa, Marea Britanie şi, desigur, America! Iar cînd spun corupţie nu mă refer vad, doar la fenomen, ci şi la întreaga infrastructură instituţională pe care a dezvoltat-o şi cu care operează azi la scară socială extinsă, la scară globală. Ce soluţii au dezvoltat democraţiile consacrate, ”istorice”, ”consolidate” pentru a combate corupţia? Nici una care să adreseze cu adevărat şi cu impact marcat miezul problemei. Campanii, lozinci, vorbe electorale, iar pe dedesubt viermele a dus de rîpă democraţiile modernităţii, hrănit cu generozitate de conivenţă şi participare directă la ospăţ a unora dintre cei aflaţi la guvernare!

Celălalt exemplu este mai puţin discutat, dar la fel de critic şi se referă la problema competenţei în materie de înţelegere şi gestiune a problemelor şi proceselor sociale, economice, administrative, sociologice, psihologice, etice etc. Despre competenţa ”aleşilor” şi deci a celor care ajung să decidă în problemele guvernării, toate prin însăşi natura lor, probleme sociale. Din zorii democraţiei moderne şi pînă azi se ştie, de la Platon dacă vreţi neapărat să-i luăm pe clasici drept referinţă, că sistemul pleacă la drum cu o formă gravă de deficit. Aleşii sunt departe de a deţine competenţele necesare administrării problemelor publice pentru care primesc mandatul electoral. Nici ca indivizi luaţi în parte, nici ca grup de decidenţi. Soluţiile la această problemă au fost de două tipuri. Unu, să încercăm să îi pregătim din timp pe cei care ajung la guvernare, să avem grijă să aibă un minim de competenţe sociale. Să îi trimitem să înveţe cîte ceva, înainte de a le da puterea pe mînă. Să îi selectăm la vîrf pe cei care ştiu, au învăţat mai temeinic. În teorie, soluţia arată binişor, în practică nimeni nu a reuşit să o ducă pînă la capăt, măcar un deceniu sau două. Sistemul ”PCR” (pile, relaţii, cunoştinţe) a funcţionat şi funcţionează şi azi în politica democraţiilor, majore şi reziduale deopotrivă, din America, pînă în Balucistan şi România. Peste tot! A doua soluţie la această problemă a fost aceea de a crea o pătură, o ”armată” de administratori profesionişti, supuşi ai etajului politic de la vîrf, care să furnizeze politicienilor responsabili soluţiile raţionale, profesional dezvoltate, verificate etc. Competenţa nu este la politicienii decidenţi, ci la ”tehnocraţii serviciului public” de unde permează şi alimentează etajul superior al deţinătorilor mandatului politic de guvernare. Cine vrea să vadă cum funcţionează sistemul în varianta sa istorică aproape perfectă, cea din Marea Britanie, nu are decît să vadă un număr de episoade, cît mai multe, din cele două celebre serii ale BBC-ului :”Yes, Minister” şi ”Yes, Prime Minister”. În afara unei binefăcătoare băi de umor britanic de cea mai bună calitate, o să vă alegeţi cu înţelegerea perfectă a defectelor care fac acest sistem la fel de ineficient, ca oricare altul de altfel, în încercarea de a-i determina pe politicienii de la vîrful guvernării să facă ceva cu cap şi coadă în materie de decizii cu implicaţii sociale majore.

Aşadar, ”Soluţia radicală” pentru salvarea democraţiei şi atingerea nivelului de performanţă în administrarea treburilor publice cerut de complexitatea domeniului şi de acumularea dezastruoasă a consecinţelor eşecurilor de pînă acum, nu poate fi formulată, nu se poate naşte din interiorul sistemului şi nici nu ar putea fi pusă în aplicare folosind regulile lui actuale de funcţionare. Şi, atunci?

Nu văd decît două soluţii. Prima, să revenim la vorba atribuită lui Lenin în bancul acela subversiv în care, întrebat cum ar putea fi remediate uriaşele eşecuri ale revoluţiei şi ale regimurilor bolşevice, Lenin ar fi spus că nu vede altă soluţie decît ”să o luăm din nou de la capăt, de pe Aurora”. Crucişătorul de pe care s-a dat semnalul pentru asaltul asupra Palatului de Iarnă. Adică să o luăm din nou de la zero. Celălalt răspuns filosofic este furnizat tot de un banc, cu ceva iz autohton. Întrebat de un curios reporter al televiziunii române, cine mai strînge recolta de pe cîmp dacă toată suflarea satului este mobilizată la Căminul Cultural pentru ciclul interminabil al conferinţelor de pregătire politico-ideologică şi de perfecţionare a cunoaşterii limbilor străine, acesta a răspuns într-o cheie sibilinică: ”I don't know, maybe the students!”

Mă rog, ar mai rămîne răspunsul istoric, tot un strălucit eşec confirmat, ”revoluţia periferiei dezmoşteniţilor” sau a ”demolatorilor fără frontiere”. Ceea ce, în zilele noastre, se conturează sub forma ”mişcărilor radicale anti-sistem” pe care le vedem înflorind şi primind un sprijin electoral tot mai important în Franţa, Germania, Marea Britanie, Italia, Spania şi, desigur, America şi România. Istoria a mai trecut odată pe aici şi... nu mai căutaţi prin cărţi, că vă spun eu: s-a ales praful!

Pe Luminiţa, n-a omorît-o nimeni la celălalt capăt al tunelului, unde se afla, nici nu a murit de la sine, de oboseală, de plictiseală sau răpusă de cine ştie ce maladie. Am omorît-o noi, cînd am închis ochii pentru că ne deranja străluminarea aia, chiar şi aşa pîlpîită, care ne strica bezna în care ne simţim atît de bine!