Eficienţă fără democraţie şi autoritate fără răspundere

Dacă votul din 18 mai a fost perceput ca o victorie a lucidităţii civice împotriva extremismului, iar rezultatul alegerilor părea o reconfirmare a direcţiei europene şi o respingere a populismului agresiv, la două luni după această victorie se construieşte, în numele reformei şi al competenţei, o formă de guvernare tehnocratică, autoritară, în care democraţia devine un simplu decor procedural, iar deciziile sunt luate de o elită autoproclamată, în afara oricărui proces deliberativ autentic.

Când Ilie Bolojan a numit în guvern două persoane din afara partidului, pe locuri negociate politic, fără consultare internă şi fără transparenţă, aceste numiri nu erau doar o chestiune de stil managerial, ci şi expresia unei viziuni politice, în care politica de partid este înlocuită cu expertiza, iar dezbaterea internă şi negocierea cu impunerea. Se contura, astfel, o logică guvernamentală care nu căuta eficienţa în sensul administrativ clasic, ci o transformare radicală a raportului dintre stat, cetăţean şi economie.

Citeşte Faliţii noştri sunt mai buni decât faliţii lor?

Această direcţie se leagă de o ideologie care, deşi nu este recunoscută ca atare în spaţiul public românesc, începe să capete contur: acceleraţionismul. Iniţial o teorie filozofică marginală, dezvoltată în cercurile post-marxiste şi apoi preluată de aripa radicală libertariană, acceleraţionismul susţine că sistemul trebuie împins în criză totală pentru a se regenera. În varianta neoliberală, presupune distrugerea statului pentru a face loc pieţei care este văzută ca o soluţie universală la toate problemele sociale. În astfel de circumstanţe, reglementarea e un obstacol şi consultarea, pierdere de timp.

Exemplele internaţionale sunt relevante de la Javier Milei în Argentina, care distruge instituţiile în numele purificării economiei la Elon Musk, ce promova ideea că elitele tehnologice ar trebui să guverneze în locul sistemelor democratice, considerate lente şi ineficiente. În mod similar, ceea ce pare o reformă „pragmatică” în România ascunde un model de destructurare a instituţiilor în numele unei eficienţe presupuse, dar niciodată dovedite. Nu asistăm la o întărire a administraţiei, ci la o disoluţie a controlului democratic. Nu la o profesionalizare, ci la o substituire a voinţei publice cu o reţea închisă de decizie.

Cazul Dragoş Anastasiu devine, în aceste condiţii, emblematic. Omul de afaceri care a plătit mită timp de opt ani şi a fost sancţionat de Consiliul Concurenţei în 2019 pentru practici neconcurenţiale a devenit acum coordonator al unui grup interministerial pentru reforma companiilor de stat. Nu contează trecutul, nu contează legitimitatea, ci doar capacitatea de a livra „rezultate”, ci doar rezultatul văzut exclusiv prin prisma „eficienţei” de tip privat, care scapă oricărei evaluări democratice. Când în 2019 a fost sancţionat împreună cu alţii, în locul unei reflecţii asupra modului în care a fost sancţionat, Anastasiu a declarat că va milita pentru schimbarea legii concurenţei, considerând că aceasta permite „abuzuri asupra antreprenorilor”. Cu alte cuvinte, nu faptul că a greşit era problema, ci faptul că i s-a atras atenţia asupra greşelii. A expus atunci un fel de logică inversată care devine acum politică de stat şi în care reglementarea devine agresiune, iar apărarea interesului public, o formă de persecuţie.

În acelaşi timp, ministrul Educaţiei, Daniel David, este acuzat că a blocat publicarea unui raport ştiinţific elaborat de experţi ai Institutului pentru Ştiinţele Educaţiei, pe motiv că ar contrazice linia comunicată oficial de minister privind norma didactică a profesorilor. Reacţiile publice au fost dure, ActiveWatch calificând această intervenţie drept practică specifică regimurilor nedemocratice, iar mai mulţi experţi au atras atenţia că invocarea unor aşa-zise bune practici europene este, în realitate, o formă de cenzură şi manipulare instituţională. Refuzul lui Daniel David de a recunoaşte natura politică a intervenţiei sale şi încercarea de a o camufla în limbaj administrativ trădează exact ceea ce promitea să reformeze: reflexul birocratic autoritar. Un ministru care blochează date neconvenabile şi invocă „protocolul” ca pretext pentru a opri o analiză academică nu mai poate pretinde că apără educaţia, ci doar controlul asupra imaginii proprii. În acest caz, cenzura nu este un accident, ci o decizie calculată.

Aceste forme de trumpism discret, dar cu ideologie agresivă, mizează pe oboseala şi cinismul electoratului. Deşi îşi revendică misiunea de a aduce ordine, reformă şi acţiune rapidă într-un sistem perceput ca greoi şi corupt, acest model de guvernare se bazează în realitate pe o supunere tăcută, care refuză consultarea şi participarea. Deliberarea publică este marginalizată, iar mecanismele de consultare şi transparenţa par a fi simplă pierdere de timp. Legitimitatea guvernării nu mai derivă din procese clare şi asumate, ci din invocarea permanentă a stării de criză, tratată nu ca o excepţie, ci ca o regulă funcţională. Astfel, ceea ce pare la suprafaţă un efort de modernizare devine, în esenţă, o formă de guvernare prin urgenţă, în care excepţia justifică suspendarea normelor fundamentale ale democraţiei. În fond, acest guvern pare a propune un nou tip de contract politic în care cetăţeanul pare redus la rolul de consumator, iar statul se transformă într-o platformă de livrare a „soluţiilor”.

Dacă Europa este invocată ca simbol, în practică totul devine selectiv. Valorile democratice sunt revendicate în campanii, dar ignorate în practică. Participarea este formală, deliberarea este inexistentă. Avem o echipă de „salvatori” care nu răspund în faţa nimănui, dar care pretind că acţionează pentru toţi. În acest peisaj, democraţia devine incomodă. Devine un obstacol. Devine, în cele din urmă, irelevantă.

Deşi Europa este invocată adesea ca simbol al modernizării şi al valorilor democratice, aplicarea acestor principii rămâne, în practică, profund selectivă. Valorile invocate în campanii devin opţionale odată ce se ajunge la guvernare. Participarea este tolerată doar formal, în vreme ce deliberarea autentică este, de facto, absentă. În locul unei administraţii responsabile şi transparente, avem o structură de „salvatori” care pretind că acţionează în numele binelui comun, dar care nu dau socoteală nimănui. Într-un asemenea cadru, democraţia nu este susţinută activ, ci acceptată cu reţinere, ca un gest de faţadă. Treptat, prezenţa ei devine stânjenitoare, apoi incomodă, iar în cele din urmă este tratată ca un obstacol de evitat, nu ca o valoare de apărat.

Această tendinţă este ilustrată clar de cazul administraţiei locale din Oradea, care, pentru al treilea an consecutiv, a refuzat avizarea marşului Oradea Pride. Deşi organizatorii au propus unsprezece trasee alternative, Primăria a invocat fie lucrări publice, fie suprapuneri cu alte evenimente, respingând toate variantele fără a oferi nicio soluţie viabilă. Nu mai poate fi vorba despre o coincidenţă sau o dificultate logistică, ci despre o strategie deliberată de excludere a unei părţi din comunitate. Sub pretextul menţinerii ordinii şi al „bunei funcţionări” a oraşului, se restrânge accesul la spaţiul public şi se blochează vizibilitatea minorităţilor. Astfel se exercită o formă de autoritate fără răspundere: nu prin interdicţii explicite, ci prin tăcere administrativă, prin ambalarea discriminării într-un limbaj neutru şi procedural, prin transformarea excluderii în rutină instituţională.

De aceea, după 18 mai, întrebarea nu este cine guvernează, ci cum o face, cu cine o face, pentru cine şi în ce fel? Se pare că glisăm de la vot la tăcere, de la speranţă la obedienţă şi de la pluralism la verticala puterii. Nu suntem în faţa unor simple erori de parcurs, ci a unei rupturi de sens. Dacă această direcţie continuă, nu vom avea parte de reformă, ci de reorganizarea autoritară a spaţiului democratic sub masca unui „adevăr” care nu se discută, ci se impune.

Nu mai vorbim doar despre Ilie Bolojan, Dragoş Anastasiu sau Daniel David, ci despre arhitectura unui regim politic care se conturează dincolo de persoane. Este un regim care evită consultarea, scapă oricărui control real şi respinge echilibrul instituţional ca pe o piedică. Îşi exercită autoritatea fără să-şi asume răspunderea, se declară eficient, dar funcţionează în afara oricărei legitimităţi autentice. În acest model, piaţa este tratată ca soluţie universală, iar democraţia redusă la un decor procedural, golit de conţinut. Întrebarea cu adevărat importantă nu este dacă această transformare continuă, ci dacă suntem dispuşi să o acceptăm sub pretextul reformei. Şi, mai ales, dacă mai avem energia necesară să cerem nu doar rezultate rapide, ci şi reguli clare; nu doar viteză de execuţie, ci şi direcţie coerentă; nu doar guvernare, ci şi reprezentare democratică reală.