EŞECUL ECONOMIEI SOCIALISTE ÎN ROMÂNIA (6) Inflaţia şi şomajul în România socialistă

Cele două categorii economice-inflaţia şi şomajul- nu erau recunoscute că funcţionează în economia socialistă, deoarece prin centralismul democratic şi planificare, statul stabilea preţurile şi tarifele, menţinându-le neschimbate un număr mai mare de ani, şi asigura folosirea deplină a forţei de muncă. În realitate, economia socialistă se confrunta cu o inflaţie reprimată şi cu un şomaj mascat, respectiv cu dezechilibre.

1. Mecanismul preţurilor, forţele inflaţioniste şi inflaţia reprimată

Spre deosebire de economia de piaţă, caracterizată prin preţuri formate în condiţii de competiţie între actorii economici, în economia socialistă, preţurile nu îndeplineau funcţia lor esenţială de a transmite semnale acestor actori economici, cu privire la ce să producă, cât să producă şi la ce costuri. Această funcţie revenea planului naţional unic.

În România socialistă, funcţionau următoarele categorii de preţuri şi tarife:

- Preţuri de producţie se foloseau în decontările dintre întreprinderi şi se formau prin adăugarea la costurile normate de producţie (antecalculate) a unui beneficiu, considerat ”normal” pentru sectorul economic respectiv. Începând cu anul 1981, a fost introdusă o nouă anomalie în formarea acestor preţuri de producţie, în sensul că la produsele destinate exportului, se admitea un beneficiu (o rată a rentabilităţii) mai mare decât aceea aferentă aceloraşi produse destinate la intern;

- Preţurile de livrare pentru bunurile de consum, care se formau prin adăugarea impozitului pe circulaţia mărfurilor la preţurile de producţie. Întreprinderile de comerţ achitau preţurile de livrare la cumpărarea bunurilor de consum de la întreprinderile producătoare;

- Preţurile cu amănuntul care se formau prin adăugarea adaosului comercial la preţurile de livrare şi erau achitate de populaţie la cumpărarea bunurilor de consum;

- Preţurile complete de export/import (capitolul 3);

- Preţurile de contractări şi achiziţii pentru produse agricole - vegetale şi animale vii- care erau folosite la cumpărarea de către întreprinderile de stat a produselor respective de la cooperativele agricole de producţie şi de la ţăranii cooperativizaţi (pentru produsele obţinute pe loturile date în folosinţă personală) şi cei individuali (necooperativizaţi). Preţurile de contractări şi achiziţii, stabilite de către stat, precum şi tarifele practicate de staţiunile de maşini şi tractoare-unităţi socialiste de stat- pentru decontarea lucrărilor agricole prestate pentru cooperativele agricole de producţie au constituit instrumentele principale prin care statul recunoştea numai o mica parte din valoarea nou creată în agricultură. Prin aceste preţuri şi tarife, cea mai mare parte a valorii nou create în agricultură era transferată la întreprinderile de stat de prelucrare a materiilor prime agricole şi de la acestea în bugetul de stat, direct sau prin intermendiul preţurilor cu amănuntul;

- Tarife pentru servicii.

Cu excepţia preţurilor complete de export/import, toate aceste categorii de preţuri şi tarife erau stabilite de către stat. Preţurile complete de export/import erau planificate pe baza preţurilor interne stabilite de către stat şi a preţurilor externe planificate. Atunci când preţurile externe, negociate prin contractele de comerţ exterior, difereau de cele planificate, exista un mecanism de reglare (descris la capitolul 3) care izola întreprinderile române de influenţa variaţiei preţurilor externe de pe pieţele internaţionale.

În consecinţă, toate categoriile de preţuri şi tarife din economia socialistă erau simple instrumente de evidenţă şi calcul valoric pentru producţia fizică realizată. Întrucât aceste preţuri şi tarifie nu se formau ca rezultat al forţelor competitive de pe pieţele de mărfuri şi servicii (echilibrând prin preţuri şi tarife cererea şi oferta) şi erau izolate de influenţele mişcării preţurilor externe de export/import, întreprinderile româneşti nu aveau o referinţă de eficienţă obiectivă, în raport cu care să poată aprecia dacă sunt sau nu rentabile (viabile). Totul se rezuma la a stabili în ce măsură o întreprindere sau alta se încadra în preţurile şi tarifele stabilte de stat, respectiv dacă realiza un beneficiu (costurile efective erau mai mici decât preţurile sau tarifele fixate) sau realiza o pierdere (costurile efective erau mai mari).

Deşi teoretic economia socialistă nu producea inflaţie, statul fixând preţurile şi tarifele şi planificând producţia şi desfacerea (cerearea şi oferta), totuşi, în realitate, în România, economia socialistă se confrunta cu o inflaţie reprimată, din ce în ce mai evdentă.

Principalele forme de manifestare a inflaţiei reprimate erau următoarele:

- lipsa cantitativă, cronică a produselor şi serviciilor esenţiale penru populaţie şi cozile formate la cumpărarea acestora. Populaţia rămânea cu cererea de produse şi servicii nesatisfăcută, în sortimentele şi cantitiăţile dorite;

- formarea unei părţi importante din economiile populaţiei, păstrate la CEC, care, în fapt, reprezenta tot o cerere nesatisfăcută a populaţiei de bunuri de consum şi servicii (de exemplu, sumele de lei în aşteptare ani de zile pentru cumpărarea de autoturisme);

- schimbarea caracteristicilor tehnice ale produselor şi serviciilor existente, fără a se modifica preţurile, respectiv forma invizibilă de creştere a preţurilor. De exemplu, la produsele din carne (salamuri, conserve etc) se scădea conţinutul de carne (cu un cost mai mare) şi se mărea cel de grăsimi (cu un cost mai mic).

- aflate sub presiunea de a se încadra în preţurile şi tarifele stabilite de către stat, întreprinderile recurgeau la practica de a promova aşa zise noi produse şi servicii, care pe fond nu aduceau îmbunătăţiri calitative faţă de produsele şi serviciile existente, dar permitea stabilirea şi aprobarea de către stat a unor noi preţuri şi tarife (o altă formă de manifestare a creşterii invizibile a preţurilor).

În mod deosebit, în deceniul 1981-1989, s-a accentuat dezechilibrul monetar şi nivelul inflaţiei reprimate, ca urmare a acţiunii unor forţe inflaţioniste.

În primul rând, au existat distorsiuni în sistemul de preţuri şi tarife, manifestate prin abaterile mari de la nivelul real al costurilor pentru producţia şi circulaţia mărfurilor. Ca atare, pierderile înregistrate de unităţile economice au fost o constantă a sistemului de preţuri administrate. Pentru eliminarea acestora, se foloseau două mecanisme: reaşezări de preţuri şi tarife la intervale de mai mulţi ani, care eliminau doar parţial anomaliile, deoarece se aveau în vedere decizii mobilizatoare de norme de consum specific, normative de cheltuieli; anual, cu prilejul analizei pe bază de bilanţ, la nivelul economiei naţionale, se propuneau şi se aprobau măsuri de acoperire financiară a pierderilor. În sistemul de preţuri administrate de către stat, existenţa pierderilor confirma prezenţa dezechilibrelor economice şi a presiunii inflaţioniste în economie, în sensul că prin nivelul existent al preţurilor şi tarifelor stabilit de stat nu se acopereau cheltuielile de producţie. Dacă în anul 1980, un număr de 4.870 de întreprinderi au înregistrat pierderi de 28,6 miliarde lei, în anul 1989, 5.153 de întreprinderi au avut pierderi de 171,3 miliarde lei, respective 21,5% din PIB, în condiţiile în care, la recalcularea preţurilor din anul 1983, nivelul general al acestora a fost crescut cu 40%.

În al doilea rând, începând cu anul 1982, a fost întreruptă acoperirea financiară a pierderilor din economie, pe seama resurselor provenite din bugetul de stat şi s-a recurs la intervenţia creditului bancar. Întreprinderile cu pierderi erau obligate să facă programe de redresare financiară pe baza cărora primeau credite bancare. Cum aceste programe nu se îndeplineau, creditele bancare deveneau credite bancare restante, urmate de alte programe de redresare. Rezultatul era mărirea artificială a masei băneşti în circulaţie.

În al treilea rând, spre deosebire de economia de piaţă, unde acordarea unui credit este o decizie a băncilor comerciale, ca urmare a analizelor de risc, a resurselor de creditare disponibile şi a preţului banilor (rata dobânzii), în economia socialistă a României, creditul bancar era o rezultantă a planului şi a modului de finanţare a producţiei şi a investiiţiilor prevăzut de lege şi la dobânzile stabilte de stat. Ca atare, băncile acordau credite pe termen scurt pentru mijloace circulante (capitalul de lucru), respectiv pentru aprovizionarea cu materii prime şi materiale, realizarea producţiei şi desfacerea producţiei, care erau rambursate la finele anului, pe baza rezultatelor financiare obţinute. Creditele bancare pe termen mediu şi lung erau acordate şi pentru investiţii, potrivit prevederilor de plan. Cum înteprinderile imobilizau o parte din mijloacele circulante în produse fără desfacere asigurată, în stocuri de producţie neterminată mai mari decât cele normate, iar resursele pentru investiţii în investiţii neterminate cu duratele de executare depăşite, multe credite bancare acordate deveneau restante, ceea ce conducea din nou la mărirea masei băneşti în circulaţie care nu se baza pe active economice viabile. Şi în aceste situaţii, se recurgea la programe de redresare financiară, care nu conduceau la rezultatele aşteptate, iar întreprinderile acumulau plăţi restante către furnizorii de materii prime şi materiale, generând cunoscutele blocaje în lanţ ale decontărilor între întreprinderi.

Este exemplificativă discrepanţa între evoluţia creditului bancar, a plăţilor restante şi aceea a produsului intern brut în perioada 1980-1989, prezentată în tabelul nr.9.

Creşterea mult mai rapidă a creditului bancar, în general şi în special a celui nerambursat la scadenţă a înrăutăţit raportul necesar între masa bănească în circulaţie şi PIB. Creşterea în ritmuri cu mult mai mari decât cele ale PIB au fost înregistrate şi de masa monetară în sens larg, exprimată în volumul disponibilităţilor băneşti din economie. În anul 1989, masa monetară (resursele din pasivul Băncii Naţionale a României) însuma 968 miliarde lei, de 2,1 ori mai mare, decât în 1980 ( 454 miliarde lei).

”Creditare pe baza planului national unic, defalcat până la ultima unitate economică, a întrerupt mecanismul echilibrării directe a emisiunii cu procesele economice reale, exprimate prin nevoia de mijloace de plată temporare pentru intervalul de timp care începea cu aprovizionarea cu materii prime , materiale, continua cu prelucrarea acestora şi se încheia cu desfacerea produselor rezultate.” (Ionete, 1993).

În al patrulea rând, presiunea inflaţionistă era exercitată şi de neconcordanţa constantă între volumul valoric al produselor şi serviciilor destinate populaţiei, mai mic, comparativ cu mărimea veniturilor băneşti ale acesteia, aşa cum rezultă din tablelul nr.10 .

Pentru a mai reduce din discrepanţa între mărimea veniturile băneşti ale populaţiei şi mărimea fondului de marfă şi servicii destinat pentru consumul populaţiei, au fost instituite noi forme de contribuţii obligatorii din salariile angajaţilor. Astfel, a fost introdusă contribuţia de 2% din salariu pentru pensia suplimentară; angajaţii peste 25 de ani, fără copii, indiferent dacă erau căsătoriţi sau nu, erau obligaţi să plătească un impozit progresiv între 10% şi 20 % din salariu; în 1982, a fost introdusă obligaţia participării salariaţilor cu părţi sociale la constituirea fondului de dezvoltare economico-socială din unităţile în care lucrau. Salariaţii din instituţiile publice contribuiau tot cu părţi sociale la diferite unităţi economice.

Statistica oficială a mişcării preţurilor cu amănuntul şi tarifelor la serviciile pentru populaţie înregistra efectul reaşezării periodice a acestora, precum şi noile preţuri şi tarife la noile produse şi servicii destinate populaţiei. Statistica oficială nu evidenţia mărimea inflaţiei invizibile, iar pentru piaţa ţărănească lua în calcul preţurile de mercurial fixate de către stat şi nu preţurile efective practicate în pieţele respective. În perioada 1970-1989, indicele preţurilor cu amănuntul şi al tarifelor la serviciile pentru populaţie în sectorul de stat şi cooperatist arată o creştere de 45,8 % (tabelul nr.11).

2. Forţa de muncă şi şomajul mascat

În România socialistă, nu exista o piaţă a forţei de muncă, ca în ţările cu economie de piaţă. Alocarea forţei de muncă ca resursă a activităţii economice şi sociale se făce în conformitate cu prevederile din planul national unic de dezvoltare. De exemplu, cifrele de şcolarizare pentru şcolile de educaţie generală, şcolile profesionale şi instituţiile de învăţământ superior erau corelate cu evoluţia demografică, programele de investiţii şi cerinţele de forţă de muncă din diferitele sectoare economice şi sociale.

În economia socialistă, era nerecunoscută existenţa şomajului şi nu exista un sistem de asigurare socială pentru şomaj. Salariaţii şi membrii cooperatori nu aveau dreptul la grevă, în virtutea faptului că, în ideologia PCR, erau consideraţi ”proprietari ai mijloacelor de producţie, producători şi beneficiari ai bunurilor materiale şi spirituale realizate”. Toţi salariaţii erau membrii de sindicat, care era ”cureaua de transmisie a partidului”, în sensul că prelungea propaganda partidului comunist la nivelul tuturor membrilor de sindicat. La nivelul unităţilor economice, salariaţii şi conducerile acestora nu negociau nivelurile de salarii, deoarece acestea erau stabilite de către stat, prin lege. Practic, exista o scară a salariilor, pornind de la cel mai mic salariu şi până la cel mai mare, iar fiecare funcţie sau specialitate era încadrată pe această scară a salariilor, prin lege. Un salariat avea dreptul să-şi dea demisia, dar puţini o făceau, deoarece plecarea prin demisie conducea la pierderea sporului de venituri pentru vechimea neîntreruptă în aceaşi unitate. Acest spor nu se pierdea dacă transferul dintr-o unitate economică în alta se făcea în interesul serviciului.

În consecinţă, economia socialistă nu dispunea de un mechanism care să permită unităţilor economice să ajusteze necesarul de forţă de muncă în funcţie de evoluţia economică. De aceea, de regulă, unităţile economice dispuneau de forţă de muncă excedentară, care, în fapt, era un şomaj mascat.

Forţa de mucă excedentară provenea şi din obligaţia îndeplinirii unor sarcini sociale, care nu aveau legătură cu activitatea economică. De exemplu, în economia socialistă, nu era admis sportul profesionist. Jucătorii de fotbal din echipele din diviziile A, B şi C, ca şi alţi sportivi de performanţă în alte sporturi erau angajaţi în unităţile economice şi instituţiile publice, care patronau echipele sportive, desi, în realitate, aceştia aveau regimul unor sportivi profesionişti.

Şomajul mascat, respectiv forţa de muncă excedentară din unităţile economice, rezulta şi prin forţarea îndeplinirii sarcinilor de plan de producţie mobilizatoare şi realizarea de produse fără desfacere asigurată, care imobilizau nu numai resurse materiale şi financiare dar şi resurse de forţă de muncă, care, altfel, ar fi trebuit disponibilizate. Pe de altă parte, în industrie, persista fenomenul capacităţilor de producţie neutilizate, fără ca întreprinderile să aibă posibilitatea ajustării forţei de muncă prin trimiterea în şomaj a personalului excedentar. În perioada 1985-1989, gradul de utilizare al capacităţilor de producţie industrială a fost în jur de 78%.

În economia socialistă, nu exista nici instituţia falimentului. Aşa cu s-a arătat, întreprinderile care an de an înregistrau pierderi erau menţinute în viaţă, fie pe calea acoperirii acestor pierderi de la bugetul de stat, fie pe calea creditului bancar. Din nou, forţa de muncă din aceste întreprinderi falimentare pe fond avea caracteristica unui şomaj mascat.

Nu exista o evidenţă statistică a şomajului mascat şi nici a populaţiei fără un loc de muncă. O evaluare relativă a populaţiei în vârstă de muncă neocupată este redată în tabelul nr. 12.

Se poate aprecia că exista totuşi o parte importantă a populaţiei în vârstă de muncă care nu era nici ocupată şi nici cuprinsă în forme de învăţământ, fiind practic în situaţia de şomaj nerecunoscut.

•

În final, un adevăr de necontestat. Există multă incertitudine în evoluţia diferitelor modele de organizare a activităţilor economice şi sociale ale oamenilor, în diferite ţări. Dar avem o certitudine. Oriunde a fost introdus un mod de organizare a societăţii, bazat pe ideologia socialistă, caracterizată prin dominaţia proprietăţii de stat şi/sau controlul excesiv al proprietăţii private, precum şi prin înlocuirea competiţiei şi a preţurilor libere cu planificarea centralizată şi preţuri controlate de stat, s-a ajuns ca, în loc de mai multă libertate, dreptate socială şi prosperitate, să se obţină instaurarea regimurilor totalitare, iar oamenii au avut de suferit. Cele două mari regimuri totalitare ale secolului 20, fascismul şi comunismul, care au ucis milioane şi milioane de oameni, au avut rădăcinile ideologice în doctrinele socialiste şi socialist- naţionaliste.