Sacralizarea naţiunii şi tentaţia ereziei

Puţine construcţii au divizat opinia publică românească mai mult decât Catedrala Mântuirii Neamului. Pentru unii, ea reprezintă semnul renaşterii spirituale după decenii de comunism; pentru alţii, expresia unei alunecări spre monumentalism identitar şi teologic. Între aceste interpretări, edificiul pune în lumină o tensiune profundă între credinţă, religie, Biserică şi putere, o tensiune care traversează întreaga modernitate românească.

A confunda aceste patru dimensiuni înseamnă a pierde sensul lor propriu. Credinţa este actul interior al omului care se deschide transcendenţei, experienţa directă a încrederii în divinitate. Religia, în sens etimologic, provine din re-ligare, „a lega din nou”, şi re-legere, „a reciti, a reevalua”, fiind forma culturală şi morală prin care o comunitate organizează şi transmite credinţa. Biserica este instituţia care administrează şi mediatizează această credinţă, asumând o funcţie de autoritate şi de reprezentare. Puterea, în schimb, nu ţine de sfera sacrului, ci de cea a profanului: ea exprimă ordinea lumii, nu ordinea transcendentă. Când aceste niveluri se confundă, iar sacralitatea este revendicată pentru a justifica dominaţia politică, credinţa se transformă în ideologie, iar religia devine instrument al controlului simbolic.

În spaţiul românesc, accentul a căzut aproape exclusiv pe re-ligare, pe apartenenţă şi coeziune comunitară, în detrimentul reflecţiei şi al libertăţii interioare. Catedrala Mântuirii Neamului se înscrie în această paradigmă care exprimă nu atât un elan spiritual, cât o voinţă de re-legare simbolică între Biserică, stat şi naţiune. Dar în această re-legare se pierde tocmai dimensiunea re-legării, aceea a înţelegerii şi a dialogului cu propria credinţă.

Această alianţă dintre religie şi putere are rădăcini istorice complexe. Contrar mitului unei persecuţii neîntrerupte, regimul comunist românesc a întreţinut, mai ales după anii 1960, o relaţie de colaborare pragmatică cu Biserica Ortodoxă. După faza represivă stalinistă, Biserica a fost reintegrată în mecanismele simbolice ale statului. Regimul Ceauşescu a folosit ortodoxia ca suport moral al naţionalismului socialist, iar clerul superior a oferit în schimb loialitate. Această complicitate, deşi tăcută, a modelat o eclezio-politică a supravieţuirii, consolidând reflexul unei Biserici dispuse să se identifice cu statul pentru a-şi menţine statutul privilegiat.

De aici derivă confuzia persistentă dintre autocefalie şi independenţă. Autocefalia este, canonic, o formă de autonomie administrativă a unei Biserici locale, în comuniune cu celelalte. Independenţa este o categorie a suveranităţii politice. În modernitatea ortodoxă, cele două s-au amestecat, iar Bisericile autocefale s-au transformat în embleme ale statelor-naţiune. În România, această suprapunere a produs o teologie a mântuirii naţionale în care ortodoxia nu mai este un limbaj al credinţei, ci o formă a identităţii.

Această viziune poartă numele de etnofiletism, fiind în ortodoxie o erezie care confundă Biserica universală cu un popor concret. Condamnată în 1872 de Sinodul de la Constantinopol, ea continuă să se manifeste în forme adaptate, în Rusia prin mesianismul „Lumii Ruse”, în Serbia prin cultul martiriului, în Grecia prin sinteza dintre elenism şi ortodoxie, iar în România prin credinţa că „neamul dreptcredincios” ar fi subiectul unei mântuiri colective. Catedrala Mântuirii Neamului exprimă tocmai această alunecare de la credinţă la religie şi de la religie la ideologie.

După 1989, odată cu prăbuşirea ordinii comuniste, s-a produs o revenire post-seculară a religiei, dar nu a credinţei. În sensul teoretizat de Jurgen Habermas, post-secularismul desemnează nu reîntoarcerea la religie, ci reintroducerea discursului religios în spaţiul public după perioada secularizării. Societăţile moderne nu mai pot ignora forţa simbolică a religiei, dar nici nu o pot restitui integral ca autoritate spirituală. Religia reapare ca limbaj moral şi ca resursă identitară într-o lume care şi-a pierdut orizontul comun de sens.

În România, această revenire s-a produs nu ca redescoperire a credinţei interioare, ci ca reabilitare instituţională a religiei. Statul, confruntat cu un deficit de legitimitate morală, a investit Biserica cu rolul de garant al continuităţii naţionale. Religia a fost recuperată ca resursă morală a statului, iar Biserica a redevenit partener instituţional al puterii. Nu spiritualitatea a revenit în spaţiul public, ci sacralitatea simbolică, o formă de religie civilă menită să umple vidul de sens şi de autoritate al tranziţiei. Catedrala Mântuirii Neamului devine, astfel, expresia arhitecturală a acestei reconversii a religiei în instrument politic.

Această simbioză are şi o dimensiune morală nerezolvată, „păcatul legionar” al Bisericii Ortodoxe Române. În perioada interbelică, o parte a clerului a confundat misiunea spirituală cu mesianismul naţionalist, iar mistica legionară a transformat teologia suferinţei în ideologie politică. Lipsa unei asumări publice a acestei derive a lăsat neatins reflexul de identificare dintre credinţă şi etnie, dintre Dumnezeu şi neam. În acest sens, Catedrala Mântuirii Neamului continuă o tradiţie de ispăşire prin zidire, evocând gestul lui Ştefan cel Mare care, după fiecare greşeală sau păcat, ridica o biserică. Dacă acolo şi atunci zidirea însemna reconcilierea cu credinţa prin rugăciune şi pocăinţă, acum şi aici ea pare să însemne uitare transformată în piatră. Catedrala devine, astfel, expresia unei conştiinţe neîmpăcate, care caută mântuirea prin monumentalitate mai degrabă decât prin reflecţie şi asumare. În locul mărturisirii interioare, se ridică edificiul exterior, iar în locul iertării, tăcerea istoriei.

Spuneam mai sus că religia, în sensul său etimologic profund, este în acelaşi timp re-ligare şi re-legere, legătură şi re-lectură. Când una dintre aceste dimensiuni o anulează pe cealaltă, apare confuzia dintre sacru şi profan, iar ceea ce ţine de transcendenţă este absorbit în ordinea lumii, în timp ce ceea ce este omenesc se pretinde purtător al divinului. În acest amestec, credinţa se transformă în instrument ideologic, iar Biserica în simplu vehicul al puterii.

Tendinţa de a confunda mântuirea spirituală cu salvarea naţională nu este doar o relicvă a trecutului, ci o strategie politică reactivată în prezent. Extrema dreaptă contemporană, în special în formele ei neo-legionare, a devenit principala beneficiară a acestei instrumentalizări a sacrului, exploatând discursul religios pentru a legitima intoleranţa şi autoritarismul. Iar Biserica nu este un actor naiv în acest proces. Prin tăcere sau prin complicitate simbolică, ea a permis ca limbajul teologic al mântuirii să fie preluat şi transformat într-un limbaj politic al excluderii.

Problema României nu este una teologică, ci una de delimitare a spaţiilor de sens. Când sacralitatea devine argument de autoritate, iar religia se transformă în resursă ideologică, viaţa publică îşi pierde capacitatea critică. Doar prin restabilirea graniţei dintre domeniul simbolic şi cel politic poate fi evitată capturarea morală a societăţii de către discursul religios. Catedrala Mântuirii Neamului nu este semnul unei mântuiri, ci oglinda unei confuzii persistente între putere şi transcendenţă, între memorie şi dominaţie, între raţiune şi mit.