Ce a învăţat România din vortexul valutar din 5 mai 2025?

Pe 5 mai 2025, după ce cetăţenii români au aflat rezultatele primului tur de scrutin pentru prezidenţiale, care arătau o diferenţă de 20 de puncte procentuale între scorul lui George Simion şi cel al lui Nicuşor Dan, o emoţie puternică s-a revărsat asupra pieţelor financiare.

Pentru prima oară, pe piaţa valutară cursul leului faţă de euro a sărit peste 5 lei; pe pieţele de capital s-a produs acel fenomen care însoţeşte astfel de evenimente, şi anume o ”inversare a fluxurilor de capital” cum frumos le place să-l denumească analiştii economici, adică în loc de intrări nete de capital în România, ieşiri; Banca Naţională a României (BNR) a fost nevoită să intervină masiv pe piaţa valutară pentru a calma spiritele (după unele surse, cu circa 8 miliarde de euro); chiar dacă piaţa valutară a fost calmată, percepţiile în rândul companiilor şi populaţiei cu privire la viitorul cursului monedei naţionale rămân, în continuare, că ar trebui să ne aşteptăm la o depreciere a acestuia.

Recent, doi reprezentanţi ai BNR au ieşit în mass-media cu două puncte de vedere cu privire la cursul de schimb. Dl. Leonardo Badea, prim-viceguvernator al BNR, a făcut o analiză conceptuală asupra evoluţiei cursului de schimb în Europa Centrală şi de Est după izbucnirea pandemiei. Dl. Eugen Rădulescu, consilier al guvernatorului, s-a referit la ancora cursului de schimb - multiplă perspectivă pentru o analiză adecvată. Ambele puncte de vedere prezintă interes pentru oricine doreşte să înţeleagă mai bine politica şi evoluţia cursului de schimb în România, cum ar fi, de exemplu, explicaţia relativei stabilităţi a cursului de schimb al monedei naţionale, când două elemente ale ceea ce generic denumim ”fundamentele economice” sunt total nefavorabile ţării noastre şi ar fi trebuit să determine o volatilitate şi o depreciere mult mai mare a cursului de schimb, respectiv rata inflaţiei din România, constant mai mare decât rata inflaţiei din zona euro şi deficitul cronic şi substanţial al contului curent al balanţei de plăţi.

În legătură cu fenomenele surpriză de pe pieţele de capital şi de pe piaţa valutară care au apărut începând cu 5 mai 2025, o concluzie esenţială se impune: în astfel de momente, lichiditatea internaţională este esenţială pentru calmarea pieţelor. Cu alte cuvinte, mărimea rezervelor valutare şi accesul rapid la o linie de finanţare în valută, printr-un aranjament cu Banca Europeană Centrală. În lipsa unor astfel de lichidităţi internaţionale, fenomenele începute în 5 mai 2025 s-ar fi putut transformat rapid într-o criză financiară şi, ulterior, economică, deşi România ar fi rămas poate solventă, dar cu certitudine fără acces la finanţare pe pieţele internaţionale de capital sau cu acces la o finanţare cu costuri oneroase. Din ce cauză se poate ajunge în o astfel de situaţie şi de ce alternativa la existenţa unei lichidităţi internaţionale adecvate înseamnă recursul la programele de ajustare, susţinute de organismele financiare internaţionale? Din trei cauze principale. În primul rând, moneda naţională a României este convertibilă, dar nu este o monedă căutată de alte ţări, nefiind o valută dorită, în care o ţară sau alta să-şi stocheze rezervele internaţionale. Deci BNR nu poate printa lei pentru a achita datorii în valută. În al doilea rând, fluxurile de capital sunt cele care pot declanşa imediat criza valutară şi nu lipsa de finanţare a importurilor de bunuri şi servicii. Ceea ce contează într-o astfel de situaţie este mărimea rezervelor internaţionale raportată la potenţialul de vânzare al activelor financiare deţinute de către nerezidenţi şi rezidenţi şi nu mărimea acestor rezerve raportată la numărul lunilor de importuri. Nici aici, România nu arată bine de loc, deoarece avem o datorie publică (guvernamentală) în creştere accelerată, din care peste 50% este denominată în valută (în principal euro şi dolarul SUA), precum şi datorii mari pe termen scurt în valută. La 31 mai 2025, datoria publică în valută era de 111 miliarde euro, din care cea făcută prin emisiunea de titluri de stat - 76 miliarde euro; datoria externă pe termen scurt a fost de 51 miliarde euro. În al treilea rând, băncile din România au ajuns la limita de saturaţie în privinţa ponderii activelor reprezentând titluri de stat (împrumuturi ale statului) în totalul activelor bancare (în jur de 30%). Prin urmare, România este obligată să se împrumute tot mai mult pe pieţele financiare externe pentru finanţarea datoriei publice. Mai mult, de la o vreme, Ministerul Finanţelor Publice duce o campanie de promovare intensă pentru a se împrumuta de la populaţie, ceea ce este o tendinţă pozitivă, atât timp cât economia este relativ stabilă. Dar, în cazul României, trebuie să subliniem două consecinţe: (a) statul român acumulează un risc valutar considerabil la datoria publică contractată în valută şi un risc generat de creşterea dobânzilor. La o datorie publică în valută de 111 miliarde euro, o creştere cu numai un punct procentual a ratei dobânzii poate conduce, în timp (pe măsură ce se refinanţează datoria externă contractată la dobânzi fixe), la o mărire a cheltuielilor cu dobândă cu 1,1 miliarde de euro pe an; (b) populaţia creditoare acumulează un risc generat de o inflaţie viitoare, care poate să micşoreze puterea de cumpărare a sumelor investite în titluri de stat, dacă dobânzile devin mai mici decât rata inflaţiei. Şi, din păcate, este exact ce se va putea întâmpla în acest an, deoarece, în ultimul comunicat de politică monetară din 8 iulie 2025, BNR ne anunţă, cu o grijă preventivă pentru misiunea sa de asigurare a stabilităţii preţurilor, că rata anuală a inflaţiei va creşte ”considerabil” în următoarele luni. Dacă ”considerabil” înseamnă peste 8% (faţă de 5,4% în mai 2025), atunci toţi românii care, până în prezent, au împrumutat statul român în lei vor fi pe pierdere, în ceea ce priveşte puterea de cumpărare a investiţiilor financiare făcute.

Începând cu ziua de 5 mai 2025, incertitudinile şi emoţiile cu privire la direcţia politică a României, posibilitatea ca unele măsuri de politică economică (contrare principiilor economiei de piaţă şi ale unei economii deschise) anunţate în campaniile electorale să fie şi aplicate, ca şi perspectiva ca agenţiile de rating să treacă România în categoria ţărilor nerecomandate pentru investiţii au generat cererile masive ale multor deţinători de active financiare denominate în moneda naţională de vindere sau transformare a acestora în active financiare denominate în valute şi mutate în afara ţării.

România a intrat în incapacitate de plată şi a încetat plăţile externe în contul datoriei externe în anii 1981, 1982. Deceniul 1981-1989 a fost marcat de o profundă criză valutară, financiară şi economică, cu o degradare masivă a standardului de viaţă, de care puţini îşi mai amintesc sau doresc să-şi amintească. După anul 1990, România a demonstrat, de nenumărate ori, că a adoptat măsurile de reformă necesare pentru restabilirea echilibrelor macroeconomice şi modernizarea sistemelor economice, financiare şi sociale numai sub presiunea unor factori externi (fie că s-au numit pieţele financiare externe, organizaţiile financiare internaţionale sau Comisia Europeană). De exemplu, într-un interval de 26 de ani (1990-2015), România a apelat la sprijinul Fondului Monetar Internaţional în 22 de ani, respectiv 85% din intervalul de timp amintit (vezi Florin Georgescu, ”Capitalul în România Postcomunistă, vol.2, pag 545). Este regretabil că, şi în prezent, din nou, hotărârea noastră de a face reformele necesare pentru a reface echilibrele macroeconomice (pachetul 1, pachetele 2,3....) este luată sub presiunea pieţelor externe şi a Comisiei Europene.

Având în vedere tocmai această slăbiciune, respectiv a lipsei de disciplină în politicile macroeconomice ale României, cu asanări financiare impuse, repetate la intervale mai mari sau mai mici de timp, sub presiunea factorilor externi, am susţinut în mod constant că pentru ţara noastră o cale sigură de disciplinare în politicile macroeconomice este adoptarea monedei euro. În prezent, nu mai îndeplinim nici unul dintre criteriile cerute pentru trecerea la euro. Rezistenţa sistemului financiar, în special, a unor reprezentanţi ai intereselor bancare, este mare. Ani de zile, argumentul principal împotriva trecerii la euro a fost că România nu este suficient de dezvoltată, argument contrazis astăzi de acceptarea Bulgariei în zona euro. Factorul determinant pentru a putea adopta euro este capacitatea de a menţine echilibrele macroeconomice sub control şi nu nivelul de dezvoltare. O economie poate fi competitivă la orice nivel de dezvoltare, atât timp cât veniturile, de orice fel, cresc în concordanţă cu productivitatea.