Florin Georgescu împotriva capitaliştilor fără capital (1)

Prof. dr. Adrian Severin
Cultură / 11 octombrie

Florin Georgescu împotriva capitaliştilor fără capital (1)

Motto:

"Amicus Plato sed magis amica veritas."

1. Profesorul Florin Georgescu, Prim-Viceguvernator al BNR, a lansat recent o amplă lucrare (650 pagini cu prefaţa şi aparatul bibliografic) având un titlu care vorbeşte de la sine: "Capitalism şi capitalişti fără capital în România". Cartea vine în continuarea unei alte serii de trei volume cu titlul "Capitalul în România post-comunistă" (Ed. Academiei 2018).

Dacă prima carte a fost elaborată sub influenţa gândirii economistului francez cu convingeri de stânga, adept al lui John Maynard Keynes şi Karl Marx, Thomas Piketty, prezentată în celebra lucrare a acestuia "Capitalul în secolul XXI", cea lansată acum este inspirată, cel puţin în privinţa titlului, dar şi a observaţiei principale, de volumul "Capitalism fără capitalişti: noua elită conducătoare din Europa de est", avându-i ca autori pe Eyal G., Szelenyi I. şi Townsley E.

În ceea ce îl priveşte pe Piketty, plecând de la o abordare istorică şi statistică, el remarcă inegalitatea patrimonială a indivizilor (fapt altminteri destul de evident) şi susţine că aceasta va creşte ca urmare a faptului că rata profitului rezultat din circulaţia capitalului este în mod constant mai mare, în ţările dezvoltate, comparativ cu rata creşterii economice. Cu alte cuvinte, în timp ce bogăţia capitaliştilor creşte, bogăţia comunităţii scade sau, cel puţin, decalajul între averile individuale şi averea colectivă sporeşte. Pentru ca respectivul decalaj să fie corectat, înainte de a genera conflicte sociale, puterea publică (statul) trebuie să intervină cu măsuri redistributive constând mai ales în aplicarea unui impozit progresiv pe avere.

Dacă Piketty îl emulează pe Marx, adaptând teoria acestuia referitoare la "capital" la condiţiile secolului XXI, când ideile proprietăţii private şi economiei de piaţă au învins şi cu greu pot fi repuse în discuţie, Florin Georgescu îl emulează pe Lenin, încercând să aplice teoria lui Piketty la situaţia unei ţări dificil de definit ca dezvoltată, România. Din această perspectivă ar fi interesant de înţeles cum se poate dezvolta o ţară în condiţiile sistemului capitalist, dacă unor capitalişti şi aşa săraci până la a fi inexistenţi (capitalişti fără capital) li se mai ia, printr-un sistem fiscal sever, şi ceea ce nu au.

2. Ipoteza pe care prof. Florin Georgescu îşi propune să o demonstreze printr-un impresionant efort econometric şi care reprezintă firul roşu al lucrării sale, este aceea că în România capitalistă a secolului XXI nu există capital românesc. Pentru mulţi, acesta era, însă, un secret al lui Polichinelle (cel puţin cu privire la capitalul privat din ramurile economice critice) meritul cărţii pe care o recenzăm fiind acela de a aduce şi cifre întru susţinerea ştiinţifică a observaţiei empirice, măsurând totodată dimensiunile fenomenului menţionat.

Odată diagnosticul pus, autorul pleacă, firesc, în căutarea tratamentului bolii. Spre a-l găsi nu era suficientă înregistrarea simptomelor acesteia, ci se cereau identificate şi cauzele ei. Altfel, tratarea manifestărilor ostensibile singură nu numai că nu duce la eliminarea cauzelor, ci poate chiar să le agraveze.

Pe acest drum, cauza găsită (dacă nu singura, în orice caz, principala) este concepţia reformei de sistem care a guvernat tranziţia României de la economia de comandă la economia de piaţă, de la comunism la capitalism, de la capitalul esenţialmente colectiv la cel esenţialmente privat.

Autorul susţine că reforma sau, în orice caz, "terapia de şoc", ar fi început în anul 1996, când ar fi fost adoptată şi doctrina "statului minimal". Atât una cât şi alta ar explica de ce capitalismul românesc s-a născut ca formă fără fond, şocul făcând vraişte în vechiul capital de stat, iar retragerea statului din economie permiţând apariţia unor "îmbogăţiţi ai tranziţiei" care au "privatizat profiturile" (în sensul că tot câştigul s-a dus pe consumul voluptoriu al acelor pseudocapitalişti) şi au "socializat riscul" (în sensul că efectele decapitalizării societăţilor comerciale private, consecutivă refuzului de a reinvesti profitul sau al neglijenţei în valorificarea creanţelor, s-au diseminat în întreaga societate, afectând creşterea economică şi erodând avuţia naţională). Se înţelege că vinovatul este guvernul CDR-PD-UDMR, instalat în 1996, cu care profesorul Georgescu, ministru al finanţelor în guvernarea precedentă (Guvernul Văcăroiu, 1992-1996) a fost în opoziţie politică şi ideologică deschisă.

Istoria este, însă, puţin alta. Pentru a-i restabili adevărul trebuie să definim obiectul reformei şi componentele ei, iar apoi să o plasăm în timp.

3. Să începem cu problema etapizării; căci avem şi o asemenea problemă.

"Reforma" de la începutul anilor 1990 este numele care s-a dat, de fapt, revoluţiei. Întrucât unii au redus revoluţia română anti-comunistă la evenimentele din decembrie 1989, ceea ce a urmat a fost desemnat cu termenul "reformă".

În realitate, în 1989 a avut loc o lovitură de stat combinată cu o revoltă populară, ambele amorsate şi parazitate de o combinaţiei de factori interni şi externi, care au creat premisele unei schimbări de sistem. Această schimbare, cu adevărat revoluţionară, s-a desfăşurat în perioada cuprinsă între luna decembrie 1989 (când a fost adoptat Comunicatul către ţară al CFSN) şi decembrie 1991 (când a fost adoptată Constituţia României).

În intervalul aici menţionat, primele luni (ianuarie-iunie 1990) au fost cele în care lovitura de stat a fost transformată ireversibil în revoluţie (atunci s-a decis că schimbarea conducerii statului nu este suficientă, ci trebuie să se meargă spre schimbarea radicală a modului de organizare a societăţii şi statului) şi a fost românizată (proiectul schimbării a devenit pur românesc, fiind debarasat de imixtiunile externe).

Reforma de sistem, care a făcut obiectul principal al revoluţiei, s-a desfăşurat cu maximă intensitate între luna iunie 1990 şi septembrie 1991 (atunci s-au elaborat şi adoptat cu o viteză maximă aproximativ o sută cincizeci de legi esenţiale, precum legea privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale, legea societăţilor comerciale, legea fondului funciar, legea privind Statutul Băncii Naţionale a României şi legea privind activitatea bancară, alături de care este de menţionat HG prin care BNR a fost autorizată să organizeze Bursa de Valori, urmată de proiectul legii privind valorile mobiliare şi bursele de valori, legea privatizării societăţilor comerciale, legea privind regimul investiţiilor străine, legea privind acordarea unor facilităţi pentru atragerea de capital străin în domeniul explorării şi exploatării zăcămintelor de petrol şi gaze, legea privind societăţile agricole şi alte forme de asociere în agricultură, legea arendei, legea privind constituirea, organizarea şi funcţionarea societăţilor comerciale din domeniul asigurărilor, legea privind organizarea şi funcţionarea controlului financiar şi a Gărzii financiare, legea autonomiei universitare, legea administraţiei publice locale, legea sindicatelor, legea conflictelor de muncă, la care se adaugă Constituţia României, precum şi normele infralegale prin care au fost liberalizate preţurile, o parte a relaţiilor valutare, comerţul exterior etc.), respectiv de la instalarea Guvernului Roman şi până la îndepărtarea sa sub efectul unei lovituri de stat deghizată în rebeliune minerească. Din acest moment, putem vorbi despre o reformă de sistem inerţială, care a acoperit anul 1992 şi a inclus, în siajul celor petrecute anterior, de pildă, introducerea, cu unele rezerve, a convertibilităţii leului (după ce anterior se trecuse la convertibilitatea de cont curent) şi debutul faptic al privatizării.

Din 1993 începe un proces care nu poate fi caracterizat drept revoluţionar sau reformator, ci, mai degrabă, ca restauraţie (fie ea şi de catifea) sau contrareformă. Justificarea acestuia s-a bazat, în esenţă, pe ideea capacităţii limitate a societăţii de a suporta schimbări radicale ale modelului de viaţă şi de producţie, într-un timp prea scurt.

4. Obiectivele reformei / revoluţiei din anii 1990-1991 au fost trecerea de la dictatură la democraţie, de la economia de comandă la economia de piaţă şi de la societatea închisă şi controlată la societatea deschisă şi liberă; toate aceste treceri fiind concepute în unitate şi sprijinindu-se una pe alta. Nu se putea face reformă economică fără reformă politică şi socială.

În acelaşi timp, în conceptul general de reformă pus în aplicare în anii 1990-1991 au intrat trei componente: reforma de sistem (realizată, în primul rând, pe cale legislativă), reforma de structură (realizată, în principal, printr-o nouă organizare instituţională a statului, prin schimbări în structura proprietăţii şi înlocuirea uniformizării sociale de tip comunist cu o structură dinamică bazată pe dezvoltarea clasei mijlocii) şi ajustarea structurală (constând în promovarea unor politici care să stimuleze procese naturale menite a schimba macro-proporţiile economice în conformitate cu nevoile interne şi contextul internaţional, precum şi a aşeza economia reală pe baze eficiente apte a îi asigura viabilitatea pe termen lung). Dacă prima parte a reformei se putea realiza pe termen scurt, cea de a doua presupunea o acţiune pe termen scurt spre mediu, în timp ce cea de a treia avea nevoie de un timp mai lung, procesul trebuind, însă, accelerat prin stimulente oferite de stat.

S-a apreciat că vehiculul cel mai potrivit pentru ajustarea structurală, în condiţiile în care planul centralizat obligatoriu fusese, pe bună dreptate, eliminat, este privatizarea; prin care nu se înţelegea numai vânzarea activelor şi acţiunilor statului, ci şi dezvoltarea sectorului întreprinderilor mici şi mijlocii, precum şi investiţiile noi (locale şi străine).

Adepţii acestei reforme cu valenţe revoluţionare au mai afirmat că natura reformei depinde şi de ritmul ei. În acest sens, dacă atunci nu s-a făcut apologia şocului, a fost, în orice caz combătut gradualismul, văzut doar ca o tactică a tergiversării favorizată fie de cei fără viziune, fie de cei fără curaj fie de nostalgicii vechiului regim. Viteza cu care, cel puţin în cea ce priveşte reforma de sistem, dar şi o mare parte a reformei de structură, s-a desfăşurat schimbarea, o poate caracteriza pe aceasta ca având caracteristicile şocului. Deci, dacă se poate vorbi despre o reformă prin şoc, aceasta poate fi localizată în anii 1990-1991, cu unele prelungiri în anul 1992, dar nu în 1996.

După unele opinii, cărora mă asociez, revoluţia în România s-a încheiat în 1991, pentru a nu mai fi reluată în sens strict niciodată. Ulterior, au mai avut loc unele mici reforme de completare pentru a termina ceea ce fusese neterminat la oprirea procesului revoluţionar, atunci când nu s-au făcut paşi înapoi, dar despre un adevărat demers revoluţionar nu se mai poate vorbi. În rest, toate politicile adoptate după 1991, fie că vorbim despre perioada tranziţiei stricto sensu (1991-1996), fie că vorbim despre post-tranziţie (1996-2000), au fost doar măsuri şi opţiuni în cadrul unui sistem dat, promovate în încercarea de a face democraţia eficientă şi economia funcţională.

Ceea ce ar fi trebuit să se întâmple după şocul anilor 1990-1992, ar fi fost aplicarea unei terapii. Aşa cum s-a spus, pacientul operat trebuia dus la reanimare şi tratat corespunzător pentru a se fortifica. Practic, această terapie nu a mai avut loc, inclusiv întrucât guvernul care ar fi trebuit să o aplice era adeptul schimbării graduale. Aplicarea unei terapii potrivite gradualismului unui bolnav care fusese supus şocului, a lăsat, de fapt, şocul fără terapie şi tranziţia fără finalizare.

5. Prof. Florin Georgescu îl citează pe T. Piketty cu observaţia potrivit căreia "terapia de şoc aplicată în Rusia şi în unele ţări socialiste ("inclusiv în România", adaugă Florin Georgescu, dar plasând momentul acesteia în timpul Preşedintelui Constantinescu, iar nu în cel al Preşedintelui Iliescu) era singura modalitate de a asigura ireversibilitatea schimbărilor în curs şi a preveni o posibilă întoarcere la comunism." În acelaşi sens este evocată şi mărturia profesorului Vasile Secăreş, de astă dată referitoare doar la cazul României, care precizează că "problema tranziţiei era politică şi nu economică; trebuia să trecem Rubiconul ca să nu mai existe cale de întoarcere."

Pe seama acestei "treceri a Rubiconului", profesorul Georgescu pune faptul că, în prezent, "ţara noastră: i. nu dispune decât de o economie dezindustrializată, cu o competitivitate redusă, dominată ... de corporaţiile străine..., ii. înregistrează un sold negativ foarte mare al balanţei comerciale a produselor agro-alimentare...iii. nu asigură decât o infrastructură fizică precară, iv. oferă servicii publice insuficiente cantitativ şi de slabă calitate."

Cu alte cuvinte, o reformă lentă, care nu ar fi garantat ireversibilitatea schimbării, adică stabilitatea şi predictibilitatea noului sistem politico-economic, nici românilor, încă nedeprinşi cu asumarea răspunderilor şi riscurilor aferente investiţiilor, nici partenerilor externi (politici, comerciali şi economici), ne-ar fi lăsat cu o economie industrializată (cea comunistă supra-capitalizată, dar lipsită de lichidităţi şi de suficiente pieţe), cu o competitivitate ridicată, cu o balanţă echilibrată de cont curent (aşa cam ca în cazul măgarului lui Buridan care, din păcate, a murit tocmai când învăţase să nu mănânce), cu o infrastructură fizică dezvoltată şi cu servicii publice, nu se ştie de ce calitate, dar cu siguranţă arhisuficiente cantitativ (adică puternic birocratizate, într-o economie supra-reglementată). Căci, se ştie - nu-i aşa? - că incertitudinea asupra viitorului, adică impredictibilitatea şi insecuritatea, încurajează investiţiile şi comerţul.

Am impresia, însă, că este invers. Iar pentru a revitaliza economia românească, rămasă fără cerere îndestulătoare (şi cu o imensă producţie pe stoc), ca urmare a pierderii multor pieţe externe puţin pretenţioase, altădată asigurate prin efectul existenţei "sistemului mondial comunist", şi totodată obligată, spre a fi competitivă, să ţină pasul cu progresul tehnologic, după anii în care rambursarea forţată a datoriei externe nu mai permisese noi investiţii de capital, era nevoie de încrederea creditorilor; creditori care nu veneau dacă sensul evoluţiei politico-economice nu era cert.

Motivul terapiei de şoc era, deci, economic, dar şocul nu se putea realiza decât cu instrumentele politicului. Tot aşa cum redistribuirea, pentru care pledează, cu just titlu, Florin Georgescu, este tot un act politic, pus, însă, în slujba unor obiective economice şi sociale, între politic, social şi economic fiind o legătură strânsă.

6. În acest sens, privatizarea era un obiectiv politic, întrucât ea asigura un mijloc adecvat pentru aducerea de lichidităţi în România şi pentru crearea de capital românesc şi de capitalişti români.

Acordurile de finanţare internaţională sau contractele de privatizare în conţinutul lor concret nu au, însă, nici o legătură cu reforma de sistem sau cu reforma în general sau cu terapia de şoc. Ele ţineau de gestiunea economică obişnuită şi dacă au fost prost negociate sau greşit aplicate, lucru cu care putem fi de acord, nu reforma este de vină, ci persoanele responsabile de administrarea capitalului românesc la nivel macro, mezzo şi microeconomic. Dacă statul nu a ştiut să îşi apere interesele, dacă negociatorii privatizării, adică vânzătorii activelor statului nu au ştiut să încheie acorduri şi contracte favorabile capitaliştilor români şi capitalului românesc, nu sistemul este de vină, ci aceia care au funcţionat în cadrul lui. Nici un sistem şi nici o lege nu pot feri de acţiunea distructivă a proştilor, incompetenţilor şi trădătorilor.

Legea nu poate schimba natura umană. Cei care încearcă să limiteze efectele derapajelor de caracter prin supra-reglementare şi supracontrol, nu fac decât să stimuleze corupţia. Din păcate, economia nu este o ştiinţă exactă, astfel încât integrarea tuturor variabilelor psiho-sociale şi psiho-politice în decizii economice depinde de aproximări şi adaptări cărora legea, care nu este o carte tehnică sau o carte de bucate, trebuie să le ofere un cadru generos de manifestare.

Aşa se explică de ce s-a ajuns la anularea, în anul 1997, a limitei de preţ în procesul privatizării. Când vrei să salvezi un capital blocat, pe care nimeni nu mai doreşte să îl cumpere, îl oferi contra unui preţ modic, din raţiuni tot politico-sociale, căci, altminteri, sub aspect strict economic o asemenea investiţie trebuie lichidată. Urmează ca din banii astfel economisiţi de cumpărător, bolnavul să fie pus pe perfuzii de lichidităţi şi astfel locurile de muncă să fie păstrate în condiţiile unei noi oferte de bunuri şi servicii, adaptate cererii de pe piaţă.

7. În sprijinul teoriei sale, profesorul Georgescu îl cheamă pe academicianul Daniel Dăianu, personalitate marcantă a ştiinţei economice româneşti, care a deţinut şi importante funcţii guvernamentale cu competenţe în domeniul economiei. Într-un spirit oarecum autocritic, acesta spune: "A existat şi această teză prostească, că dăm oricum. Nu trebuie să dai oricum, dar erau momente în care puteau fi salvate întreprinderi de valoare şi locuri de muncă. Şi eu am fost foarte aproape de negocieri şi am un regret enorm că nu s-a reuşit să salvăm şi să continuăm să producem la Braşov tractoare."

În ce fel l-a împiedicat "terapia de şoc" sau "reforma" sau sistemul legiferat rapid în anii 1990-1991, pe dl Dăianu, ministru al finanţelor în Guvernele Ciorbea şi Radu Vasile, să salveze fabrica de tractoare de la Braşov? Legat de aceasta, autorul rândurilor de faţă are un regret şi mai mare, întrucât prin planul privind liniile de dezvoltare a economiei Româneşti, întocmit de Consiliul pentru reformă, aflat sub coordonarea sa, în anul 1991, industria producătoare de maşini şi unelte agricole, ca şi cea producătoare de utilaj petro-chimic, de altfel, ar fi urmat să constituie piese rezistenţă ale economiei naţionale, care trebuiau sprijinite de stat.

Documentul la care mă refer nu a fost luat în seamă de nimeni, după înlăturarea guvernului sub auspiciile căruia fusese întocmit, iar asta, într-adevăr, nu din raţiuni economice, ci politice şi ideologice. Miniştrii care participaseră la realizarea lui au fost trimişi parchetului de guvernul instalat în 1992 pentru a fi urmăriţi penal sub acuzaţiile cele mai fanteziste. (Profesorul Florin Georgescu era ministru al finanţelor în acel guvern şi, spre cinstea sa, nu a colaborat la încercarea de a rezolva disputele politice prin implicarea justiţiei, dar în circumstanţele evocate nici proiectele iniţiate de guvernele anterioare nu au mai fost finalizate.)

Ne putem întreba, ce lege ar fi putut evita acest comportament, ori disensiunile dintre preşedintele Constantinescu şi primul ministru Radu Vasile, care "au exercitat o puternică influenţă negativă asupra procesului de privatizare, a cărei rigoare fusese şi aşa slăbită prin modificarea legislaţiei specifice, în sensul introducerii subiective, arbitrare, a evaluării întreprinderilor de stat supuse privatizării conform unui preţ de piaţă neconcludent."?

8. Din ultimul citat rezultă că preţul privatizării nu trebuia stabilit pe piaţă, conform legii cererii şi ofertei, ci prin metode ştiinţifice, apte a face ca subiectivismul şi arbitrariul să lase locul obiectivităţii şi rigorii contabile. Cum Comitetul de Stat pentru Preţuri fusese desfiinţat, oare şi această reformă trebuie adăugată pe lista celor care au făcut din România un stat capitalist fără capital şi capitalişti?

Îmi amintesc o discuţie cu ministrul privatizării din Marea Britanie, John Redwood, la sfârşitul lui 1990, eu, ca ministru al reformei, încercând să aflu ce putem noi învăţa din succesele remarcabile ale politicilor de privatizare thatcheriste. Interlocutorul meu mi-a explicat că privatizările păstorite de el au avut loc în condiţiile existenţei unei pieţe funcţionale pe care circulau importante capitaluri private, astfel încât nu a fost nici o problemă să se stabilească preţul de vânzare al activelor şi acţiunilor statului, şi nici să se găsească achizitori locali pentru acestea. România, însă, era abia pe punctul în care îşi crea o piaţă liberă, astfel încât o valoare de piaţă a capitalului de privatizat nu exista şi nici mecanismele care să o stabilească, iar capitalurile private româneşti erau puţin relevante. Prin urmare fostele state comuniste trebuiau să găsească ele însele căi originale pentru a trece de la o economie integral etatizată şi controlată politic, la una de piaţă, şi de la un sistem al proprietăţii colectivizate şi al statului ca unic (sau principal) agent economic, la unul bazat pe proprietatea privată şi pe competiţia între capitalişti. Nici un model preexistent nu îi era de folos.

Aşadar, cei care se aflau în prima linie a reformei au putut afla foarte repede (chiar în 1990) că Occidentul habar nu avea ce trebuie făcut pentru ca proprietatea anterior uşor de etatizat, să fie privatizată în absenţa unei pieţe a capitalului şi a capitaliştilor privaţi. Ceea ce pentru toţi era clar viza împrejurarea că trebuia creat şi capitalism şi capital şi capitalişti, în condiţiile vechii dileme între întâietatea oului şi găinii: mai întâi să avem capitalism, adică reguli şi instituţii capitaliste, pentru ca acesta să producă apoi capitalişti şi capital privat, ori să scoatem de undeva capitaluri private şi capitalişti, într-un mediu necapitalist, pentru ca aceştia să genereze o economie de tip capitalist?

Cu alte cuvinte, problema enunţată în 2021 de prof. Florin Georgescu era pe agendă încă din 1990. Ei i s-au dat atunci răspunsuri care voiau să evite tocmai situaţia deplânsă azi de dl. Georgescu, dar şi de mulţi alţii, printre care mă număr şi eu, respectiv aceea a unui capitalism românesc lipsit nu de capital (este drept, capitalul rămas, după lichidarea iresponsabilă a multor capacităţi agro-industriale, se află la cote valorice reduse) şi de capitalişti, ci de capital românesc şi de capitalişti români. Nimeni nu a găsit altele mai bune. Deficitară a fost înţelegerea acestora de către guvernanţii care s-au succedat după 1991/1992, precum şi transpunerea lor în viaţă.

9. Chestiunea capitalului şi a privatizării lui a fost discutată chiar mai devreme, în primăvara anului 1990, când, printre altele, am participat la o interesantă întâlnire la Universitatea Stanford, din California, cu doi faimoşi nobelişti pentru economie, Milton Friedman şi George Stiegler, precum şi cu fostul secretar de stat american, George Shultz. Episodul se găseşte relatat în cartea altui ordo-liberal, Theodor Stolojan, participant şi el la discuţie, alături de profesorul Cătălin Zamfir şi de mine, de unde Florin Georgescu preia în lucrarea analizată o informaţie importantă (chiar dacă parţial, dar neesenţial, eronată).

Astfel, după ce, în calitatea de secretar de stat pentru privatizare, expusesem preocupările noastre în acest domeniu şi îmi exprimasem îngrijorarea faţă de faptul că românilor le lipseşte capitalul pentru a participa la privatizarea capitalului de stat sau a face investiţii noi, Milton Friedman mi-a replicat în felul următor (citez din memorie): "Nu vă faceţi griji din acest punct de vedere. Neavând unde să îşi plaseze banii, mai ales atunci când aceştia au fost obţinuţi pe piaţa neagră, şi neavând încredere să lase economiile în grija statului, românii au mulţi bani negri ascunşi sub saltea. Singura piaţă liberă pe care o aveţi, atât timp cât cea oficială a fost monopolizată de stat, este piaţa neagră. Nu trebuie să o omorâţi. Scoateţi-o la suprafaţă şi porniţi de la ea. Altfel va fi mult mai greu să creaţi economie de piaţă din nimic." (În memoriile sale, dl Stolojan, lasă să se înţeleagă că ar fi fost singur la această întâlnire, şi crede că autorul replicii citate ar fi fost George Schulz, iar nu Friedman, ceea ce nu schimbă însă fondul ideii exprimate atunci şi evocate corect.)

Tot cu acel prilej şi în acelaşi context, Milton Friedman a adăugat: "Sunt convins că românii mănâncă îngheţată. Cu economiile de la saltea pot începe să producă îngheţată în bucătărie. Nu îi taxaţi iniţial sau taxaţi-i simbolic, pentru a-i învăţa că au şi datorii faţă de societate. Lăsaţi-i să facă profit şi din capitalizarea acestuia vor ajunge treptat să lase bucătăria şi să îşi facă o cofetărie, pe care apoi o vor transforma în restaurant, la care vor adăuga cândva un hotel şi vor reuşi apoi să cumpere o veche fabrică de stat, pe care să o modernizeze şi exploateze." Friedman ne-a mai sfătuit să împroprietărim gratis pe locatari cu apartamentele din blocurile muncitoreşti construite de regimul comunist în care locuiau şi care erau, zicea el, de mult amortizate.

Aceste sfaturi ne-au inspirat şi le-am aplicat, adaptate la realităţile româneşti, obiective şi subiective.

10. În cel dintâi citat, profesorul Georgescu vede, din câte se înţelege, o erezie în care îşi găseşte originea dezastrul de mai târziu. Cu alte cuvinte, "iată ce sfaturi teribile am primit!", iar "dacă le-am urmat, uite unde am ajuns!". Cum ar putea accepta un ordo-liberal, existenţa şi oficializarea pieţei negre?! Pe acea piaţă, guvernată de speculaţii para-legale, cresc "îmbogăţiţii tranziţiei".

În zorii României moderne, naţional-liberalul Ion Brătianu le adresa românilor îndemnul "îmbogăţiţi-vă!". Nu conta cum, important era să apară capital naţional. Altminteri doctrina "prin noi înşine" nu avea cum fi aplicată. Aşa gândeau, pe atunci, naţional-liberalii români (numiţi în epocă "roşii"). Ei nu adoptaseră, încă, lozinca "DNA să vină să vă ia!".

În nici o ţară capitalistă în curs de formare din istoria lumii nu s-a putut evita faza "acumulării primitive de capital". Chiar şi evoluţia organică a unei naţiuni, de la premodernitatea feudală la modernitatea capitalistă, nu a ocolit cu totul această etapă. Esenţial este să ştii când şi cum să spui "stop!" şi să treci la reguli. În acest efort, în mod normal, participă şi "îmbogăţiţii tranziţiei", care, după ce au ajuns să acumuleze suficient capital nu mai acceptă legea junglei şi doresc reglementarea jocului concurenţial.

De ce nu s-a spus "stop" în România? Profesorul Florin Georgescu găseşte o cauză principală în opoziţia "îmbogăţiţilor tranziţiei". Spre deosebire de aceştia, "câştigătorii tranziţiei" ar fi produsul "capitalismului ştiinţific", care nu numai că acumulează capital, dar se dau în vânt să plătească impozite şi includ în profit "faptele bune" prin care piaţa liberă aduce şi creştere economică naţională.

Dar dacă "îmbogăţiţii" refuză regulile, înseamnă că nu s-au îmbogăţit destul, iar asta întrucât fie "şocul" care trebuia să le stimuleze gustul pentru risc a fost insuficient, fie "terapia" prin care trebuiau protejaţi a fost concepută cu jumătăţi de măsură şi aplicată cu frâna trasă, fie socializarea (profiturilor) lor prin redistribuţie a fost incomprehensibilă şi de factură opresivă, fie discriminarea la care au fost supuşi în raport cu investitorii străini doritori de îmbogăţire rapidă în "estul sălbatec" românesc, i-a haiducit.

11. Capital românesc s-ar mai fi putut produce şi urmând cel de al doilea sfat al lui Milton Friedman, referitor la microîntreprinderile de familie care apoi ar fi devenit întreprinderi mici şi mijlocii, cu perspectiva de a ajunge în cele din urmă la investiţii în marea industrie.

Pentru a fi concepute politici întru susţinerea acestora, la finele lui 1991, Agenţiei Naţionale de Privatizare i-au fost extinse competenţele devenind şi Agenţie pentru susţinerea întreprinderilor mici şi mijlocii. Respectiva agenţie a creat, în doar câteva luni, incubatoare de întreprinderi, un centru de consultanţă pentru potenţialii întreprinzători şi un fond pentru garantarea creditelor necesare acestora. De asemenea, a fost reglementată şi impulsionată înfiinţarea unui Consiliu Naţional al Întreprinzătorilor Private Mici şi Mijlocii. Adunarea Mondială a Întreprinderilor Mici şi Mijlocii a apreciat programul românesc în domeniu ca fiind unul dintre cele mai bune din lume şi i-a premiat pe autori.

La capătul cercetării sale, profesorul Florin Georgescu ajunge, însă, la concluzia că microîntreprinderile au avut un "rol negativ", constituind un "factor al decapitalizării economiei reale" şi că "facilităţile nu au îmbunătăţit comportamentele defectuoase ale antreprenorilor". Asta în timp ce Italia, de pildă, a făcut o adevărată filosofie din dinamizarea creşterii economice naţionale prin stimularea dezvoltării unei imense reţele de întreprinderi mici şi mijlocii, superioritatea dinamismului economiei italiene, în comparaţie cu economia franceză, spre exemplu, fiind explicată tocmai prin numărul mai mare de creiere cu preocupări antreprenoriale care activau pe teritoriul celei dintâi.

12. Prin "economie reală" în acest caz, profesorul Georgescu înţelege, probabil, vechea economie comunistă, dezvoltată în concepţia autarhică de nemaisusţinut chiar înainte de 1990, care nu ar fi trebuit transformată (ceea ce făcea obiectul ajustării structurale), ci păstrată, fără a fi antamate reforme de structură socio-economică, ci asigurându-se doar un mai bun management (s-a vorbit intens şi în anii 1990 despre privatizarea managementului, iar nu a proprietăţii) al capitalului de stat. Doar aşa, forma, regulile de administrare specifice capitalismului, s-ar fi aşezat pe un fond cert existent, capitalul de stat, din a căror combinare revoluţia anti-comunistă ar fi asigurat tranziţia, fără îmbogăţiţi, la un capitalism corporatist de stat. Astfel, statul ar fi putut împlini dezideratul ordo-liberal ca piaţa liberă să producă rezultate la nivelul potenţialului său teoretic ("ştiinţific" determinat), în beneficiul colectiv.

Să adăugăm că ordo-liberalismul nu are aproape nici o legătură reală cu liberalismul, el preconizând intervenţia statului în economie, redistribuţie masivă şi hiper-reglementare, precum şi disciplină contractuală strictă asigurată prin supraveghere şi sancţiuni aplicate de autoritatea publică. Toate acestea sunt idealuri pe care autorul lucrării recenzate le formulează repetat, explicit sau implicit, în discursul său. Pe plan teoretic avem de a face cu trecerea de la "socialismul ştiinţific" la "capitalismul ştiinţific".

Ceea ce impune alte două observaţii majore.

Pe de o parte, trebuie spus că între libertatea economică şi cea politică există o legătură de neocolit, după cum etatizarea masivă a proprietăţii duce la etatizarea masivă a gândirii. Astfel, modelul de abordare economică sugerat de autor implică (ar fi implicat) adoptarea democraţiei iliberale, dacă nu chiar a unui regim autoritarist. Ceea ce după violenţa revoltei populare din 1989, când pe străzi se striga "vom muri şi vom fi liberi", nu se putea pune în practică. La aceste formule se revine astăzi, dar nu în cadrul unui discurs naţional(ist), precum cel dezvoltat de Florin Georgescu, ci în siajul curentului progresisto-globalist.

Pe de altă parte, profesorul Florin Georgescu are imensul merit de a devoala conflictul existent în perioada de tranziţie a României de la comunism la capitalism, între concepţia reformei democrat-liberale declanşată în 1990, în contextul permisiv oferit de evenimentele cu caracter revoluţionar din decembrie 1989, şi concepţia ordo-liberală a celor ajunşi în situaţia de a aplica acea reformă sau a-i gestiona efectele, atât în plan economic, cât şi în plan politic. Aşa ne explicăm de ce tranziţia nu s-a încheiat, iar statul român post-comunist a eşuat: forţele motrice ale tranziţiei au tras în direcţii diferite.

13. Profesorul Georgescu mai deplânge împrejurarea că "în timp ce profitul s-a privatizat, riscul s-a socializat", şi pune în seama acestui fenomen eşecul capitalismului românesc.

Dacă ar fi aşa, titlul cărţii ar trebui schimbat, căci acumularea necontenită a profitului de către investitorii privaţi scutiţi de riscuri ar fi trebuit să conducă la apariţia unor puternici capitalişti români. Ceea ce nu este cazul. Prin urmare, titlul are a rămâne aşa cum este.

Dincolo de acest aspect, nu vedem ce este rău în "socializarea riscului". Riscul ţine de acceptarea imprevizibilului. "Cine nu riscă, nu câştigă."

Dorinţa de a evita riscul se manifestă la orice om normal. Este îngrijorător că gustul pentru risc a scăzut şi în rândurile marilor investitori occidentali, care au uitat că din remunerarea asumării riscului s-au născut mari capitaluri. Fenomenul a fost măsurat şi este incontestabil. Cum să nu sperie, atunci, riscul o populaţie ieşită dintr-o economie de comandă în care unic investitor fusese statul şi ai cărei membri dispuneau de fonduri modice destinabile investiţiilor?

Pe de altă parte, o lege economică fundamentală arată că mărirea profitului, care este finalitatea oricărui comerţ şi a oricărei investiţii, depinde şi de viteza de circulaţie a banului, a capitalului. Cu cât viteza de circulaţie este mai mare, cu atât profitul creşte.

Aceasta presupune intrarea rapidă în raporturi juridice comerciale sau investiţionale. Or, cu cât riscul, adică neprevăzutul, este mai mare, cu atât reticenţa privind intrarea în asemenea raporturi este mai mare şi cu cât reticenţa este mai mare cu atât viteza de circulaţie a capitalului scade, reducând profitul şi astfel micşorând posibilitatea măririi capitalului iniţial. Pentru ca impactul riscului asupra deciziei vizând angajarea în raporturi comerciale sau investiţionale să fie diminuat, o soluţie este partajarea acestuia; adică socializarea lui. Lucrul se întâmplă curent prin sistemul de asigurări şi reasigurări, prin garanţiile bancare, prin stimuli economici oferiţi de stat etc.

Nivelul de socializare a riscului variază în funcţie de evoluţia mediului de afaceri. În condiţiile în care capitalismul românesc era la începutul lui şi capitalurile private româneşti lipseau, cum altfel se putea sprijini acumularea acestora decât prin socializarea riscurilor? Socializare de natură a atrage şi investiţiile de capital străin cerute de o economie supra capitalizată, dar lipsită de lichidităţi. În acest sens a fost adoptată o legislaţie corespunzătoare momentului şi scopului, care, desigur, ar fi trebuit, nu schimbată sau "corectată", ci adaptată pe parcurs în funcţie de evoluţia situaţiei generale a capitalismului românesc.

Este ironic faptul că un profesor de drept pledează pentru flexibilitatea normativă şi pentru ca legea juridică să permită exprimarea cât mai nestânjenită a legilor economice (în speţă celeritatea circulaţiei capitalului şi securitatea dinamică a creditului), în timp ce un profesor de economie are în vedere norme juridice care să stânjenească exprimarea exigenţelor obiective ale economiei.

14. Ceea ce, mai degrabă, critică profesorul Florin Georgescu nu este "socializarea riscului", ci "socializarea pierderilor" ca urmare a faptului că persoanele care fac comerţ sau investesc pe credit nu îşi plătesc datoriile, iar creditorii lor, persoane private sau de drept public (statul) nefiind în stare să îşi urmărească debitorii, preiau arieratele în bilanţul lor, astfel "socializând" paguba.

Cum ar putea sau ar fi putut fi evitată o atare situaţie? Nu înmulţind regulile, nu "socializând profiturile" (sic!) şi desigur, nu preluând statul, altminteri incapabil a-şi colecta impozitele, sarcina valorificării creanţelor deţinute de creditorii privaţi indolenţi (pasivitatea creditorilor sau afacerile făcute de debitorii recalcitranţi în dauna creditorilor lor pot fi corectate de terţii interesaţi, persoane private, pe calea acţiunii oblice / subrogatorii sau a celei pauliene / revocatorii), ci prin simplificarea procedurilor judiciare la care creditorii pot apela spre valorificarea creanţelor lor, ca şi prin fluidizarea procedurilor bancare aplicabile pentru efectuarea plăţii datoriilor.

Atunci când neplata datoriilor este consecinţa insolvenţei debitorului, în joc intră instituţia falimentului. Proiectul legii falimentului, redactat sub coordonarea mea, în 1991, pe baza reglementării existente în vechiul Cod comercial român, a fost lăsat moştenire Guvernului Văcăroiu, care nu l-a socotit prioritar şi nu a susţinut adoptarea lui. Ulterior, sub presiune americană, au fost introduse în legislaţia românească reglementări referitoare la insolvenţă, care au preluat forţat formule legislative de common-law, nu doar inutile, dar mai ales străine de tradiţiile dreptului românesc, ca drept de tradiţie romanistă din familia neolatină.

15. Independent de aceste aspecte, reglementarea în cauză a urmărit tocmai socializarea pagubelor în cazul incapacităţii de plată a debitorilor, printr-o procedură judiciară concursuală, colectivă şi egalitară aptă a pune capăt unei situaţii patologice în condiţii în care partajarea consecinţelor acestora între creditori să fie pe cât posibil suportabilă şi să nu afecteze interesele generale ale comerţului. Bancruta simplă şi bancruta frauduloasă au fost, de asemenea, reglementate în aşa fel încât cei care îşi provocau insolvenţa din neglijenţă sau cu intenţie malignă să fie pedepsiţi inclusiv penal. Spre deosebire de ceea ce susţine în lucrarea sa profesorul Georgescu, legislaţia în materie nu îngăduie celor care au falimentat să reintre în afaceri decât după parcurgerea unei proceduri de reabilitare, care nu este deloc simplă. (De principiu, bancrutarii frauduloşi şi cei condamnaţi pentru fals, furt, abuz de încredere, escrocherie şi delapidare de bani publici, nu pot obţine reabilitarea. De asemenea, bancrutarii simpli nu pot fi reabilitaţi decât după ce au executat pedeapsa la care au fost condamnaţi.)

Peste tot acest sistem funcţionează. Altul nu are cum fi inventat. Dacă în România nu se face apel la el, problema este a celor care îl aplică, iar nu a normelor care îl reglementează. Orice altă concluzie duce la consecinţa că în România economia de piaţă trebuie abolită şi statul trebuie să se substituie agenţilor economici privaţi, românii aparţinând unei culturi incompatibile cu libertatea (contractuală, a pieţei etc.); lucru, pe care, de altfel, unele voci occidentale îl afirmă pentru a justifica excluderea României din familia naţiunilor euro-atlantice.

16. Socializarea toxică a pierderilor a fost, cel puţin în economiile statelor dezvoltate din spaţiul euro-atlantic, dar cu efecte devastatoare la nivel global, rezultatul politicilor bancare ale derivativelor prin care s-a urmărit maximizarea forţată a profiturilor cu convingerea că astfel se minimizează riscurile, dovedindu-se, în cele din urmă, că în acest fel au fost maximizate riscurile şi minimizate profiturile. Bula creditelor s-a umflat de o manieră aberantă, până a explodat în faţa tuturor, dar mai ales în cea a debitorilor primari cei mai săraci.

Deşi asemenea oferte bancare "miraculoase" nu au fost practicate în România, nu se poate contesta faptul că a existat perioada "creditului luat cu buletinul", care s-a reflectat, în cele din urmă, în comprimarea capitalului românesc şi dispariţia multor capitalişti români. În măsura în care asemenea credite au fost acordate pentru a fi sprijinite politicile macro-economice ale guvernului ori sub anumite presiuni politice (interne sau externe), avem de a face cu o dublă deviere de la principiile aşezate la temelia legislaţiei româneşti a reformei.

Pe de o parte, aceasta a interzis Guvernului să folosească agenţii economici cu capital de stat în promovarea agendei sale macro economice (gestionarea inflaţiei, reducerea şomajului, dezvoltarea în profil teritorial etc.). Pe de altă parte, prin acordarea autonomiei BNR în raport cu Guvernul, s-a dorit ca politica de creditare, aflată în competenţa celei dintâi, să excludă calculele politice ale executivului, făcute cu gândul la alegeri, din conceperea şi aplicarea regulamentelor privind disciplinarea pieţei financiare. Profesorul Florin Georgescu este perfect plasat pentru a aprofunda studiul acestor aspecte.

17. În termeni similari se pune problema şi cu nivelul minim al capitalului necesar în vederea înfiinţării unei societăţi comerciale, stabilit în condiţiile anului 1990, prin legea societăţilor comerciale (legea 31/1990). La adoptarea legii respective, plafonul a fost scăzut tocmai pentru a permite celor care doreau să îşi asume riscul unei investiţii să o facă în condiţii puţin împovărătoare pentru ei. Altfel cum să creezi capitalişti şi capitaluri? Un plafon prea înalt ar fi făcut ca singurii în măsură să înfiinţeze societăţi comerciale domiciliate în România să fie capitaliştii străini.

Evident că plafonul din 1990, cu atât mai mult cu cât a fost stabilit la valoarea de atunci a leului, nu mai este potrivit în anul 2021. Asta nu înseamnă că legea ar trebui "corectată", căci numai greşelile se corectează, ci "adaptată" sau "actualizată" în funcţie de noile realităţi. Renunţarea totală la acel plafon, nu ţine de ştiinţa economiei sau a dreptului, ci de neştiinţa şi interesele private ale unor guvernanţi de ale căror acte nu mediul academic are a se ocupa, ci autoritatea judecătorească.

18. Dacă până la urmă, economia românească a ajuns, totuşi, în foarte mare măsură, să fie o economie de sucursale şi filiale ale unor companii străine, nu legislaţia respectivă şi concepţia reformei sunt vinovate, motivul trebuind a fi căutat în altă parte. În această privinţă, suntem de acord cu profesorul Georgescu: raţionamentul aplicat de guvernele care s-au succedat după terminarea revoluţiei (în 1991), de-a lungul tranziţiei, post-tranziţiei şi a ceea ce s-a numit normalitate, nu au fost economic, ci politic şi, eventual, ideologic. De aceea, în perioada 1992-1996 privatizarea a fost tergiversată (argumentul a fost, în special, ideologic, dar a ţinut şi de împrejurarea că viteza reformei i-a prins nepregătiţi pe cei care doreau să îşi transforme capitalul informativ acumulat în comunism, în capital financiar, şi aveau să devină principalii "îmbogăţiţi ai tranziţiei"), pentru ca ulterior, nu numai în perioada 1996-2000, dar mai ales după 2000, privatizării să îi fie supuşi agenţi economici pe care legea 15/ 1990 şi legea 58/1991 de principiu îi excludea de la acest proces sau, cel puţin, le făcea posibilă scoaterea din patrimoniul statului limitat şi numai în condiţii excepţionale.

Adesea, privatizarea resurselor strategice (ex. PETROM, a tuturor marilor bănci etc.) sau a monopolurilor naturale a fost, în fapt, o mită deghizată, cerută în schimbul integrării europene şi euro-atlantice a României, transformate din mijloc în scop.

19. Ajunşi în acest punct, trebuie reamintit că încă din anii 1990 ne-a fost clar faptul că politicile de integrare şi cele de dezvoltare sunt în contradicţie. România nu putea aspira la dezvoltare sau măcar la păstrarea a ceea ce era viabil din economia sa moştenită de la regimul comunist, dacă dorea să devină membru al unei UE, a cărei raţiune de a exista devenea din ce în ce mai mult aceea de a susţine exporturile germane. Din acest punct de vedere, rolul factorului extern în decapitalizarea României sau în transformarea ei într-o ţară capitalistă în grav deficit de capital şi de capitalişti autohtoni nu va putea fi niciodată supraestimat şi suficient subliniat.

Una din primele încercări a avut loc chiar în 1992 când Comisia europeană a acordat cu "generozitate" României un credit nerambursabil pentru a plăti servicii de consultanţă în scopul de a concepe metodologia de punere în aplicare a privatizării. Evident, experţii au fost propuşi (în realitate impuşi) de donator şi ei au venit de la o distinsă bancă cu sediul principal în Franţa, care, potrivit unei faimoase butade din epocă, ştiau cum se pot face cârnaţi din porc (respectiv cum se pot naţionaliza mijloacele de producţie private într-o economie de piaţă) dar habar nu aveau cum se poate face porc din cârnaţi (respectiv cum se poate transforma o economie de comandă în care întregul capital era de stat, într-o economie de piaţă în care capitalurile private să concureze liber).

Principala preocupare a experţilor cu pricina a fost aceea ca prin metodologia propusă să excludă participarea capitaliştilor români in statu nascendi de la privatizarea activelor şi acţiunilor statului român. Cu alte cuvinte, să împiedice formarea capitalului privat românesc şi apariţia capitaliştilor români, pe care legea privatizării îi împroprietărise cu titluri de valoare ce puteau fi achiziţionate liber de către cei cu instinct antreprenorial (astfel încât să se realizeze o anume concentrare a capitalului) şi transformate în acţiuni la societăţile oferite pentru privatizare.

Cunosc câţiva români care au avut încredere în acest sistem, au acumulat respectivele titluri şi apoi au devenit importanţi acţionari la societăţi rentabile sau rentalizabile. Sunt convins că aceştia sunt incluşi de profesorul Florin Georgescu în categoria "îmbogăţiţilor tranziţiei"; şi probabil că aşa şi sunt. Fără ei, cine ar fi fost capitaliştii români?

Ciudat este faptul că sistemul a fost decredibilizat din start de o propagandă ostilă, uneori alimentată chiar de agenţii guvernamentali, care într-o societate şi aşa zăpăcită de viteza schimbării, a reuşit să reducă la maximum utilizarea acestui mecanism (al privatizării de masă prin titluri de valoare) pentru formarea capitaliştilor români. La fel s-au petrecut lucrurile şi cu atacul împotriva metodelor de privatizare management / employees buy out, desfăşurat sub cuvântul "savant" că astfel se risipeşte bunătate de capital de stat în mâinile unei mulţimi de salariaţi nevolnici, care nu ar avea de ce să participe la privatizarea societăţilor în care lucrau; în realitate se făcea subtil jocul capitaliştilor străini care nu voiau să aibă drept co-acţionari mici investitori români, chiar dacă pachetul lor ar fi fost majoritar.

20. În momentul construcţiei cadrului normativ iniţial (apoi acesta a fost complicat tocmai pentru a-l face greu de valorificat) a avut loc o prima ciocnire între autorităţile române (respectiv Agenţia Naţională de Privatizare) şi Uniunea Europeană. În ciuda presiunilor politice şi ameninţării cu retorsiuni din partea Comisiei europene, personal i-am asigurat pe experţii occidentali că le voi semna facturile pentru a-şi încasa onorariile, dar le cer să plece imediat acasă întrucât nu mai este nevoie se serviciile lor. A urmat o întâlnire pentru concilierea poziţiilor şi dezamorsarea tensiunii, organizată la Paris, după care punctul de vedere românesc a prevalat.

Rezultatele acelei victorii aveau să fie diminuate apoi prin cedările guvernelor ulterioare, care au reclamat şi presiunile la care au fost supuse în condiţiile unui raport de putere defavorabil pe plan internaţional. Colaborării şi solidarizării cu cei care concepuseră sistemul de privatizare românesc, inclusiv cu obiectivul de a-i implica pe români în proces ca acţionari, acele guverne i-au preferat trimiterea celor din urmă în urmărire penală.

Practicile DNA de mai târziu îşi găsesc primele încercări chiar în perioada 1992-1996. Astăzi este limpede că lichidarea pe scară largă a capitalului privat românesc şi a capitaliştilor români are ca una dintre principalele cauze politizarea justiţiei române şi a aşa zisei lupte împotriva corupţiei, prin care a fost favorizată atât decapitalizarea economiei româneşti, cât şi penetrarea acesteia de către capitalurile străine. Nu se poate scrie o carte despre capitalismul fără capital şi capitalişti în România anului 2021, fără a se analiza aceste fenomene.

Neinspirata negociere a tratatului de aderare la UE, cu gândul doar la performanţa admiterii, fără a se fi pregătit nici o strategie post-admitere, acceptarea imprudentă a unor condiţii transformate apoi prin adevărate acte de trădare (din partea oficialilor români) şi respectiv abuz (din partea oficialilor europeni) în mecanisme utilizate pentru a menţine România în postura de membru de rang secund al UE, lipsa de reacţie faţă de acapararea de către protagoniştii UE a unor atribute ale suveranităţii româneşti al căror exerciţiu nu le-a fost delegat niciodată în conformitate cu Constituţia României şi altele asemenea explică afirmaţia din titlul cărţii profesorului Florin Georgescu cu mult mai bine decât recursul la teoria maioresciană a "formelor fără fond" sau critica doctrinelor "terapiei de şoc" şi a "statului minimal"; doctrine, în realitate, niciodată aplicate dogmatic în ţara noastră (aşa cum s-a întâmplat, de pildă, în cazul Poloniei - fără să se traducă în lipsirea de capital polonez şi de capitalişti polonezi, din fericire pentru aceasta).

21. Autorul volumului ce ne preocupă mai evidenţiază diferenţa între creşterea organică a capitalismului şi capitalurilor româneşti în perioada de naştere a naţiunii române moderne (perioada precomunistă) şi impunerea forţată a sistemului capitalist, ca formă fără fond, în perioada postcomunistă. Evident, este preferată varianta creşterii organice, deşi tocmai perioada pe care o laudă a generat teoria maioresciană a formelor fără fond, contrazisă apoi de teoria lui Eugen Lovinescu (în volum nu se face referire la aceasta) potrivit căreia, în anumite situaţii, şi forma poate naşte fond.

Un capitalism creat fără o pregătire prealabilă a societăţii, împotriva instinctelor acesteia, nu putea rămâne decât la stadiul regulilor unui joc pe care nimeni nu ştia şi nu era doritor să îl joace, spune profesorul Georgescu, socotind că o teorie precomunistă se poate aplica şi în postcomunism.

Şarada poate fi rezolvată dacă analizăm doctrina şi practica marxist-leninistă.

22. Relaţiile de producţie specifice fiecărui sistem de organizare socială s-au născut în sânul sistemului precedent, în mod normal, la nivelul elitelor acestuia. Când ordinea vechiului sistem a devenit prea strâmtă pentru a oferi suficient spaţiu de mişcare relaţiilor de producţie nespecifice lui, acesta a fost înlăturat şi purtătorii noului au dobândit puterea politică necesară spre a îşi impune regulile şi dominaţia atât asupra acelui segment social care aparţinea vechiului, cât şi asupra celui care se năştea în noul context, eventual reprezentând o viitoare opoziţie şi un potenţial incubator al unei alte ordini. Burghezia, spre pildă, odată acumulând suficientă putere în cadrul sistemului feudal, tot mai obosit să îşi impună ordinea, a preluat controlul şi şi-a instaurat dominaţia atât asupra vechii aristocraţiei, cât şi a proletariatului, născut, odată cu ea, în logica modernă a capitalismului.

Lucrurile s-au petrecut la fel şi în societatea românească, burghezia crescând organic în sânul ordinii feudale pe care, la timp potrivit, a pornit să o înlocuiască cu propria sa ordine. La naşterea sa în spaţiul carpato-danubian sistemul capitalist avea ca fond o clasă, fie ea şi firavă, de capitalişti români, integraţi apoi într-un proces ascendent de îmbogăţire. Asta nu a exclus şi episoade de acumulare primitivă a capitalului, şi nici critici venite din partea intelectualităţii conservatoare (Titu Maiorescu, Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale) cum că forma organizării capitaliste, copiată de la Occidentul mai avansat pe scara istoriei, nu avea suficient fond autohton, cultural, dar şi financiar. (Prin urmare contrapunerea acelei perioade de presupusă creştere organică, schimbărilor rapide la care România a fost supusă după 1989, trebuie privită cu circumspecţie.)

Trecerea de la capitalism la comunism nu mai putea urma aceste reguli, întrucât comunismul presupunea o revoluţie de un tip cu totul nou, negarea privind nu doar ordinea în sânul căreia doctrina marxistă se născuse, ci însăşi logica trecerii de la o orânduire la alta.

Este drept că Marx prezisese naşterea paşnică a comunismului în ţara capitalistă cea mai dezvoltată, odată cu ajungerea capitalismului în faza sa monopolistă, când însuşi statul, "paznicul său de noapte", nu mai era necesar şi, devenind stânjenitor prin intervenţiile sale, urma să dispară. La rândul său, anonimizarea proprietăţii, în condiţiile monopolismului, făcea ca distincţia dintre capitalişti şi proletari, sub aspect patrimonial, să se estompeze, cu toate consecinţele decurgând de aici în plan economic şi social. Această predicţie, nu s-a adeverit, însă; cel puţin până acum, când (neo)marxismul este pe punctul de a învinge, în fine, în ţara capitalistă cea mai dezvoltată - SUA.

Comunismul real a apărut în secolul al XX-lea, în ţările capitaliste cele mai puţin dezvoltate (printre care şi România), baza teoretică fiind oferită de Lenin. Spre deosebire de clasele sociale dominante din orânduirile precedente, care au urmărit să îşi impună voinţa (inclusiv prin lege) în faţa claselor dominate, proletariatul nu dorea să îi domine pe ceilalţi, ci să îi transforme pe toţi în proletari, colectivizând mijloacele de producţie şi lăsând în proprietatea tuturor membrilor societăţii doar forţa lor de muncă. De aceea, a fost nevoie ca noua ordine să se instituie prin dictatura proletariatului. În acest sens, Lenin face o comparaţie foarte convingătoare între dictatura proletarilor şi dictatura capitaliştilor.

23. Concluzia este că economia comunistă nu a apărut organic, ci prin dictat politic, statul comunist fiind apoi mereu atent ca în sânul său să nu apară capitaluri private sau forme ale relaţiilor de producţie capitaliste. Inclusiv în acest caz, critica sistemului comunist, ajuns la un moment dat la stagnare (economică), urmată de regres, a apărut tot la nivelul elitelor acestuia, dar "capitalul" pe care ele au putut să îl dobândească înainte de înlăturarea ordinii comuniste (în România, prin violenţă) a avut un caracter pur "social", ca să îl numim aşa ("capitalul social comunist" era format din informaţii şi relaţii de favoare personale), iar nu caracter "financiar". Regimul politic comunist făcea imposibilă acumularea de capital financiar (eventual cu excepţia a ceea ce s-a putut acumula pe piaţa neagră), ceea ce ducea la imposibilitatea creşterii organice a capitalismului post-comunist. Ordinea capitalistă se putea instala numai după înlăturarea comunismului real prin acţiune politică (revoluţionară), în absenţa capitalului privat şi a capitaliştilor. Forma urma să genereze fond.

Aşa s-a întâmplat în întreg fostul bloc sovietic. Aşa s-a întâmplat şi în România. Evoluţia organică, ar fi fost, desigur, preferabilă revoluţiei. Ea era, însă, în mod obiectiv imposibilă, specificul artificialităţii comunismului (referitoare atât la instaurarea, cât şi la funcţionarea sa), determinând artificialitatea întoarcerii de la comunism la capitalism, în sensul că politicul trebuia să prevaleze în faţa economicului, forţându-l pe acesta să se exprime într-un cadru construit prin voinţă politică.

În atari condiţii, gradualismul, de natură a permite creşterea organică a capitalului privat într-un mediu care, pentru a evita recurgerea la forme fără fond, ar fi trebuit să rămână fundamental comunist, gradualism susţinut în epocă de academicienii Alexandru Bârlădeanu, N.N. Constantinescu şi Tudorel Postolache, printre alţii, ar fi fost doar o altă denumire a "tergiversării", "conservatorismului", "reacţiunii", "restauraţiei de stânga". O nouă ordine "puţin comunistă" şi "puţin capitalistă" nu ar fi putut crea capital privat românesc, decât, cel mult, tot pe piaţa neagră; o piaţă care nu trebuia distrusă, în lipsă de altceva, dar nici stimulată în aşteptarea a altceva, care nu avea cum veni.

24. Experienţa perestrokăi a arătat că reforma politică fără reformă economică duce la anarhie politică şi faliment economic. A fost nevoie de instaurarea "democraţiei iliberale" sau "suverane" a lui Vladimir Putin pentru ca prăbuşirea Rusiei să fie stopată.

Experienţa chineză a dovedit, la rândul ei, că singurul gradualism al tranziţiei de la comunism la capitalism duce la capitalismul corporatist de stat, care ar putea fi modelul viitoarei ordini mondiale post-americane, dar nu a putut fi opţiunea României în 1989; după cum nici azi nu cred că ar fi realist sau dezirabil să fie prima prioritate.

Oricum, şi în China libertatea pieţei pune permanente presiuni asupra puterii partidului unic, ameninţând armonia spre care cultura chineză îndeamnă în mod tradiţional. Acolo vorbim, despre o societate, confucianistă obişnuită să îmbine mica iniţiativă privată cu ascultarea faţă de elita mandarinilor. România are cu totul alte tradiţii culturale şi ceea ce poate funcţiona şi funcţionează admirabil la chinezi, nu este neapărat fezabil la români.

În fine, varianta unei "a treia căi" (teoria celei de a treia căi, elaborată de Anthony Giddens şi susţinută de Tony Blair, Gerhard Schroeder, Lionel Jospin şi Bill Clinton, nu privea tranziţia de la comunism la capitalism, ci o reformă a capitalismului care să împace fuga după profit cu statul social şi să realizeze sinteza capitalismului renan cu capitalismul anglo-saxon) i-a condus pe cei care au urmat-o fie spre nicăieri fie în "lumea a treia". Nu poţi reforma gradual regulile de circulaţie în trafic, stabilind că în prima lună vor trece de la circulaţia pe dreapta la cea pe stânga numai troleibuzele, în luna a doua autobuzele, în a treia taxiurile şi aşa mai departe, pentru ca familiaritatea cu noul să crească organic.

25. Cât despre "statul minimal", aceasta a fost doar o lozincă preluată din presă şi din discursurile electorale. Ca şi în cazul "terapiei de şoc", preşedintele Constantinescu şi premierii CDR au folosit public respectivele sintagme exclusiv cu scopul tactic de a atrage simpatiile neoliberalilor şi neoconservatorilor occidentali.

În realitate, statul român nu s-a retras din economie, ci a gestionat-o prost; nu a abandonat administrarea relaţiilor sociale, ci a făcut-o incoerent. Ceea ce este cu totul altceva.

Sintagma însăşi este vagă şi lasă loc oricăror interpretări şi concretizări.

Cât este "minimul" şi cât este "maximul"? Minim nu înseamnă negarea oricărui rol al statului, ci stabilirea lui la nivelul strict al necesităţii, determinat în concret de cel care guvernează. Nu este nimic rău în asta. De ce ar trebui să intervină statul în economie şi în viaţa socială mai mult decât este necesar? O asemenea intervenţie mai mult ar încurca, devenind o parte a problemei, decât să fie o parte a soluţiei.

Doctrina "statului minimal" a fost abordată în România în cu totul alt context decât cel american, în care s-a născut. În SUA era vorba despre conflictul între abordarea republicană reaganistă, care pleda pentru retragerea cvasitotală a statului din economie, şi cea democrată căreia i se reproşa că a hiperbirocratizat şi îndatorat statul, în dorinţa de a înlocui un model de viaţă liberal şi inegalitar, cu unul mai egalitar şi ceva mai autoritar. În România (ca, de altfel, în întreg fostul bloc sovietic), "statul minimal" era contrapus "statului maximal", care fusese cel totalitar de tip comunist.

26. Primul act major al "terapiei de şoc" menite să pună în aplicare doctrina românească a "statului minim necesar" are loc chiar pe 28 iunie 1990, când se trecea de la guvernul comunist cu aprox 60 de ministere, având fiecare cinci niveluri de conducere, adică de la o suprastructură politico-executivă permiţând statului să fie prezent în cele mai mici decizii economico-sociale ale tuturor structurilor economice şi ale vieţii fiecărui cetăţean, la un executiv cu 20 de ministere, fiecare având numai două trepte în ierarhia conducătoare la vârf (ministru şi secretar de stat). Fără nici o altă reformă, un asemenea guvern lăsa liberei iniţiative un spaţiu larg de manifestare.

Toate guvernele care au urmat, inclusiv cel instalat în 1996, au fost mai stufoase, adesea instituţiilor executivului numite ministere adăugându-li-se altele cu atribuţii similare dar numite şiret "agenţii naţionale". Aşa se face că în prezent birocraţia administraţiei de stat a ajuns să fie aproape la fel de sufocantă ca aceea a statului comunist. Ceea ce face ca lupta cu "statul minimal" să fie azi lipsită de sens. Şi ceea ce arată că nu maximalismul intervenţiei statului creează capital privat şi capitalişti; ba chiar dimpotrivă.

La fel se pune problema cu "terapia de şoc", al cărei debut este plasat de Florin Georgescu în 1996, pe baza declaraţiilor publice a două personalităţi pe care, altminteri, nu le stimează: preşedintele Emil Constantinescu şi premierul Victor Ciorbea. În 1996 şi anii următori nu a avut loc, însă, nici o terapie de şoc. Dacă o asemenea terapie a fost aplicată, atunci ea a s-a produs, cum am mai spus, în anii 1990-1991, când în circa 15 luni au fost adoptate circa 150 de legii fundamentale (adică o medie de 10 legi pe lună) care au lichidat complet sistemul economiei de comandă şi instituţiile "democraţiei populare". De atunci până în prezent un proces similar nu a mai avut loc.

Instabilitatea legislativă de mai târziu nu poate fi confundată cu "reforma-fulger". Principalele modificări ale legislaţiei adoptate în cadrul concepţiei iniţiale de reformă, atunci când nu au fost impuse de nevoia încheierii unui proces legislativ neterminat, au avut ca obiect reglementări impuse de interesele unor cercuri de putere ilegitime locale, de disperarea unor guverne incompetente care nu ştiau cum să administreze ţara fără reglementări de natură a le scuti de răspunderea deciziei, precum şi, mai ales după 2004, dar, într-adevăr, cu începere din 1998, de ordinele abuzive ale hegemonilor euro-atlantici ori de diktatul oligarhiei instituţiilor finanţatoare internaţionale şi cel al birocraţiei UE.

27. Reforma lansată în 1990 includea şi principiul dereglementării, pe care profesorul Florin Georgescu îl critică vehement. Cel puţin în anii 1990-1991, principiul a fost respectat.

Faptul că, în respectiva perioadă, Guvernul a trimis Parlamentului iniţiative legislative majore în ritm de zece pe lună demonstrează că aceea dereglementare nu era cea despre care vorbeau Ronald Reagan, economiştii de la Chicago sau bancherii de pe Wall Street, ci indica renunţarea la hiper-reglementarea specifică regimurilor totalitare, în procesul tranziţiei de la economia de comandă la economia de piaţă. Non idem est si duo dicunt idem.

Criza economico-financiară izbucnită în SUA, în 2008, odată cu falimentul băncii Lehman Brothers, a fost pusă, printre altele, pe seama nereglementării suficiente a operaţiunilor bancare, a activităţilor de evaluare a bonităţii agenţilor economici (activitatea agenţiilor de rating) şi a sistemului de premiere (bonusurile) practicat în instituţiile financiare, toate desfăşurate anterior sub semnul mariajului dintre lăcomie şi iresponsabilitate. Profesorul Florin Georgescu este mult mai bine plasat decât mine să spună dacă şi în România regulile de prudenţă, raţionalitate şi rezonabilitate aplicate pe piaţa financiară au pus aceleaşi probleme ca în SUA şi în alte economii dezvoltate occidentale.

În orice caz, ceea ce s-a întâmplat în statele-izvor ale crizei din 2008 după relativa calmare a acesteia (efectele crizei nu s-au stins nici până azi) a arătat că lipsa reglementării nu a dus la decapitalizare, ci, dimpotrivă, la concentrarea şi mai mare a capitalului, potrivit principiului biblic "celui ce are i se va da, iar celui care nu are i se va lua şi ceea ce nu are". Marile bănci sau firmele de asigurări falite au fost cumpărate pe un dolar de suratele ceva mai solvabile care au devenit astfel "îmbogăţiţii crizei", corespunzând "îmbogăţiţilor tranziţiei" din România, desigur cu păstrarea proporţiilor. Ceea ce a ridicat lăcomia şi iresponsabilitatea la un nivel superior, adâncind, totodată, inegalitatea, precum şi sporind capacitatea respectivilor îmbogăţiţi de a refuza reglementarea pieţei.

Prin urmare, nici hiper-reglementarea nici hiper-impozitarea nu ajută la creşterea capitalurilor şi înmulţirea capitaliştilor, chiar dacă în anumite împrejurări (în special situaţii de criză) un supliment de reguli şi un supliment de impozite (care nu trebuie să depăşească, însă, nivelul adecvat) pot fi inevitabile ca soluţii pentru ieşirea din impas şi menţinerea macro-echilibrelor într-o societate capitalistă. Asta cu excepţia împrejurării în care ceea ce se doreşte nu este consolidarea capitalurilor private, ci a capitalului de stat, şi afirmarea capitalismului corporatist de stat în spirit ordoliberal.

Din atare perspectivă, lucrarea profesorului Georgescu lasă uneori impresia că autorul caută soluţii nu atât pentru capitalizarea capitaliştilor, cât pentru socializarea capitalului. În 1990, prioritatea României nu era, însă, consolidarea capitalului de stat şi trecerea la un capitalism de tip chinez. În această opţiune să fi fost greşeala? Dacă da, se pare că odată cu intrarea omenirii în "secolul Asiei" vom avea ocazia să o reparăm.

Continuarea în Partea a II-a.

Opinia Cititorului ( 6 )

  1. CITAT: "Ipoteza pe care prof. Florin Georgescu îşi propune să o demonstreze printr-un impresionant efort econometric şi care reprezintă firul roşu al lucrării sale, este aceea că în România capitalistă a secolului XXI nu există capital românesc."

    OBSERVATIE: Este minunat cand pui virgula intre subiect si predicat.

    1. Subiectul este “ipoteza”, iar nu “firul roșu”. Este minunat când, înainte de a o face pe deșteptul, înțelegi textul pe care îl citești.

      Drăguțul meu,

      Dacă tot ai vorbit de ipoteză, pentru a fi corect cu limba română, trebuia să vorbești și de virgula lipsă care ar fi urmat-o logica construcției.

      "Ipoteza, ...., este...". 

    Va multumesc.

    semnat comenturi "cretine" 

    un text interesant, Adrian Severin are o scriitura buna, dar impresia e ca citesti o carte. cred ca o bucata mai concisa ar fi mai buna, poate textul asta ar trebui spart in mai multe bucati si publicate pe rand. dar felicitari pt. comentariu!

    Ce-i trebuie unui intreprinzator ? se stie : idei, capital, expertiza. Au lipsit, evident.

    Nu-i ceva nou in Romania : in timp ce "liberalii" proclamau demagogic "Prin noi insine"! Maniu, realist, vazand ca romanii - deocamdata -nu au nici capital, nici tehnologie, nici competente a fost partizanul usilor deschise capitalului strain... 

    Hai sa privim in jur : in timp ce alte tari socialiste (Ungaria, Polonia) faceau societati mixte viabile, Ceausescu o tinea pe a lui :51% capital romanesc, de stat. N-amuscat aproape nimeni ! Dupa '90 firmele straine "asociate" au cumparat peste tot - exceptie Romania !- partea Statului comunist si au continuat. Noi ? Le-am "privatizat", stim cum, si apoi le-am inchis, am lasat oamenii pe drumuri si le-am(le-au) vandut la "fier vechi". Dar, la vremea aia, Domnii Georgescu si Severin ( seful privatizarii !) n-au avut nimic de spus ?

    Ca "dupa razboi .... 

Cotaţii Internaţionale

vezi aici mai multe cotaţii

Bursa Construcţiilor

www.constructiibursa.ro

GALA BURSA 2021
Dtlawyers
BTPay
GRAMPET GROUP
Electromagnetica
ifep.ro
UNNPR

Curs valutar BNR

29 Noi. 2021
Euro (EUR)Euro4.9490
Dolar SUA (USD)Dolar SUA4.3853
Franc elveţian (CHF)Franc elveţian4.7366
Liră sterlină (GBP)Liră sterlină5.8544
Gram de aur (XAU)Gram de aur253.3079

convertor valutar

»=
?

mai multe cotaţii valutare

Cotaţii Emitenţi BVB
Bursele din regiune
romaniansmartcity.ro
Cotaţii fonduri mutuale
Teatrul Național I. L. Caragiale Bucuresti
Pagini Aurii
Carte - Golden calf - the meaning of interest rate
Carte - The crisis solution terminus a quo
www.agerpres.rowww.dreptonline.rowww.hipo.ro