Cu HEDDI GOODRICH - Despre dragoste, încredere, eşecuri"Pentru ca ceva să ia naştere, e nevoie ca altceva să piară..."

F.F.
Media-Advertising /

"Pentru ca ceva să ia naştere, e nevoie ca altceva să piară..."

Sâmbătă seara, într-un spaţiu primitor şi strălucitor, la Diverta Lipscani, Heddi Goodrich s-a întâlnit cu cititorii romanului Pierduţi în Cartierul Spaniol, publicat anul trecut la Editura RAO. Romanul a fost lansat la finalul anului trecut în Italia, Franţa, Germania, Spania şi Statele Unite, unde autoarea a fost descrisă ca una dintre cele mai puternice şi proaspete voci. Heddi Goodrich s-a născut în Statele Unite, şi-a petrecut tinereţea în Italia, şi-a clădit o familie în Noua Zeelandă. A luat un pic din fiecare spaţiu, însă nu aparţine niciunuia cu adevărat. Heddi nu doar scrie minunat, te cucereşte instantaneu şi are un dar incredibil de a vorbi din prima despre lucruri profunde. În cele două zile cât a stat în România, ne-a vorbit cu sinceritate şi naturaleţe despre încredere, eşec, despre visuri şi mai ales despre dragoste.

Iată, mai jos, răspunsul ei la întrebările-curiozităţile noastre:

Ce ai vrut să realizez, în primul rând, în roman - un portret al iubirii sau un portret al oraşului ?

Am vrut să fac un portret al locului, dar şi al iubirii: începutul, primul sărut, prima dată când doi tineri fac dragoste, prima ceartă, apoi deteriorarea. Iubirea se prăbuşeşte aşa cum se prăbuşesc clădirile în Cartierul Spaniol. Am acordat o mare atenţie acestei idei: mă interesează felul cum se prăbuşeşte ceva, cum se destramă o iubire, cum se năruie ceva fizic, emoţional, psihologic... M-a preocupat întotdeauna acest lucru, însă într-un mod optimist. Pentru ca ceva să ia naştere, e nevoie ca altceva să piară... Cred că nu putem dobândi o nouă perspectivă dacă nu renunţăm la ceva.

Cât din poveste este adevărat?

Am luat câteva elemente şi oameni reali din viaţa mea, am adăugat alte întâmplări şi personaje de ficţiune care au dus la Pierduţi în Cartierul spaniol. Numele, personajele sunt ficţiune. Ce este real? Locurile sunt reale, tânăra Heddi, cu gândurile ei este reală, visurile care apar acolo sunt reale. Am vrut să folosesc numele meu pentru ca am vrut să mă pun în pielea tinerei de atunci.

Ce îi desparte pe cei doi tineri?

Personajele cărţii sunt pe muchie: doi tineri pe cale să-şi încheie studiile, înainte să devină adulţi. Sunt doi tineri care se îndrăgostesc şi care vin din culturi diferite. Tânăra vine din Lumea Nouă, are idei moderne, tânărul, Pietro, este geolog şi vine dintr-un sat în care toţi sunt profund legaţi de pământul pe care calcă. Sunt ca două elemente diferite: apă şi pământ. Alte personaje reprezintă elemente ca aerul, focul - mama lui Pietro... iar drama vine tocmai din ciocnirea tuturor acestor elemente.

Ce reprezintă tema labirintului?

Regăsim un labirint în carte, dar nu este doar un labirint de străzi, de clădiri, de pietre, este şi unul al sufletului, unul în care ne căutăm continuu. Cred că cel mai important în viaţa fiecăruia dintre noi este chiar acest lucru: căutarea. Felul cum ne pierdem uneori, cum încercăm să găsim drumul, sinele.

Ai predat la Universitate, până de curând. Când ai renunţat ?

În timp ce scriam la roman, mi-am dat seama că sunt depăşită de tot ce mi se întâmplă şi că nu reuşesc să fac mai mult de două lucruri în acelaşi timp. Nu puteam să fiu şi mamă, să scriu şi să predau. Scriind, mi-am dat seama că asta mi-am dorit întotdeauna să fac, aşa că am ales. N-a fost simplu, am vrut să renunţ de multe ori, mai ales că o vreme soţul meu a fost singurul care câştiga. A fost o perioadă plină de presiuni, teamă. Mă gândeam: nu pot să fac asta, cine sunt eu, e o nebunie să-mi închipui că voi reuşi vreodată. Însă soţul meu a avut o încredere greu de explicat şi atunci, şi acum. Spunea: "Nu-ţi face probleme, continuă să scrii, nu te gândi deocamdată la altceva."

Cum e să trăieşti pe trei continente?

M-am născut în Washington, acolo mi-am petrecut copilăria, însă n-am simţit niciodată că aparţin acelui loc. Am mers la studii la Napoli şi m-am îndrăgostit de Italia, unde am şi rămas zece ani. Însă nici acestui loc nu îi aparţineam cu adevărat. Iubesc Napoli, nu aş putea trăi însă acolo, dar nici nu mă pot despărţi de el. De altfel, romanul acesta a fost, poate, încercarea mea de a mă despărţi de el. Acum, trăiesc la Auckand, familia mea e acolo, însă nici acest spaţiu nu e cu adevărat al meu. Cred că sunt un pic de peste tot.

Cum e să scrii într-o limbă alta decât cea maternă?

Am început să scriu romanul acesta acum zece ani, am tot lucrat la el, am tot revenit. Am început în engleză, sigur. În timp, încercând să-i învăţ italiana pe băieţii mei, am început să gândesc din nou în această limbă. Într-un fel, copiii mei sunt cei care mi-au redat italiana. Şi la un moment dat am început pur şi simplu, să scriu în italiană şi am decis că aceasta este limba romanelor mele.

Cum e privită cartea ta în Noua Zeelandă?

În Noua Zeelandă, oamenii nu sunt prea impresionaţi de marile tale realizări, nu fac tevatură în general. Avem o cultură a umilinţei foarte bine înrădăcinată.

Ce vei face după ce pleci din România?

Merg la Milano câteva zile, pentru documentarea la următorul roman, a cărui acţiune este plasată la Castelmare, lângă Napoli. Nu voi merge la biblioteci, vreau doar să stau de vorbă cu câţiva prieteni, cu oameni necunoscuţi, să mă plimb pe străzi... Nu voi nota nimic, vreau doar să trăiesc, să simt, să miros, să văd...

Ne-am despărţit de Heddi sâmbătă seara, nu înainte de a merge într-o librărie ca să vadă cum arată, ce caută oamenii, ce cărţi sunt la raftul de autori în limbi străine. Iat-o pe Heddi în genunchi, citind dintr-o carte. O solidă cultură a umilinţei, după cum spunea...

(C)

Cotaţii Internaţionale

vezi aici mai multe cotaţii

Bursa Construcţiilor

www.constructiibursa.ro

DTLAWYERS
Apanova
Business Card
BTPay

ENGLISH SECTION

more articles

Conferinţele Teatrului Naţional
Carte - Golden calf - the meaning of interest rate
Carte - The crisis solution terminus a quo
Pagini Aurii
www.agerpres.rowww.dreptonline.rowww.hipo.ro
Cabinet de avocatTMPS