Răspunsul prof. dr. Florin Georgescu pentru prof. dr. Adrian Severin (III)

Miscellanea / 03 noiembrie 2021

Răspunsul prof. dr. Florin Georgescu pentru prof. dr. Adrian Severin (III)

Motto: "Les bons comptes font les bons amis"

Ca efect, în anul 2003, deficitul balanţei comerciale dintre România şi ţările CEFTA a fost de 1 mld. USD, din care la produsele agricole de 7 mil. USD faţă de excedente comerciale înainte de încheierea acestui tratat. De subliniat că la finele anului 2020, în principal din cauza acordului ASAL, încheiat în 1997, Romania înregistra un deficit comercial important la grupa produse agricole, respectiv de 1,2 mld. euro (6,2% din totalul deficitului comercial al ţării pe anul respectiv) din care la carnea de porc şi produsele din carne de porc soldul negativ reprezenta 0,7 mld. euro (60% din deficitul grupei produse agricole).

Renunţarea, începând cu anul 1997, la restructurare înainte de privatizarea societăţilor comerciale de importanţă strategică cu potenţial de viabilitate economică şi trecerea la vânzarea fără limită de preţ a companiilor au afectat profund competitivitatea şi performanţele economiei reale româneşti, fapt reflectat în deficite comerciale substanţiale, înregistrate în prezent, spre exemplu, în relaţiile cu Polonia şi Ungaria.

De subliniat, totodată, că împrumutul pentru ajustarea sectorului întreprinderilor şi a celui financiar (programul FESAL - Financial and Enterprise Sector Adjustment Loan) - care a avut rezultate bune în anul 1996, când a început aplicarea sa, aşa cum rezultă şi din raportul Băncii Mondiale privind evaluarea implementării acestuia - a fost anulat în luna februarie 1997, potrivit abordării terapiei de şoc, în condiţiile negocierii Acordului stand by cu FMI. Prezentăm în continuare evaluarea BIRD (1999) privind negocierile efectuate de autorităţi începând cu 1997: "Noul acord care a înlocuit FESAL a fost negociat rapid, cu un guvern nou ales şi fără experienţă, care nu a înţeles pe deplin amploarea angajamentelor asumate. De altfel, programul rezultat după renegociere, care îşi propunea accelerarea reformelor prin suplimentarea măsurilor agreate iniţial, a fost prea ambiţios". Astfel, strategia centrată pe construirea capitalului prin restructurarea industriei socialiste, urmată, fie şi selectiv, de privatizare, practicată până în 1996, a fost înlocuită - cu susţinerea puternică a FMI şi BIRD - de strategia privatizării cu orice preţ, restructurarea urmând să fie iniţiată de noii proprietari (Pasti, 2006).

oFaţă de această situaţie, abordarea decidenţilor din perioada decembrie 1992 - decembrie 1996 pornea de la premisa că, în paralel cu privatizarea societăţilor comerciale din România, se impunea acţiunea statului pentru restructurarea, capitalizarea şi relansarea firmelor cu dificultăţi financiare, dar care îşi dovediseră viabilitatea prin realizarea de produse competitive pe piaţa internă şi externă.

Succesiunea privind abordarea reformelor sectoriale pentru întreprinderile strategice din perspectiva interesului naţional (restructurarea şi apoi privatizarea) a fost agreată de BIRD, care a acordat pentru un asemenea proiect asistenţă tehnică şi financiară (260 mil. USD) în cadrul acordului FESAL aprobat prin lege în ianuarie 1996. În scopul gestionării acestui proces complex şi dificil, a fost înfiinţată, în directa subordonare a guvernului, în anul 1994, Agenţia de Restructurare, care a avut ca obiectiv elaborarea şi aplicarea programelor de restructurare şi redresare financiară pentru cca 150 de societăţi de stat, dintre care 75 de societăţi din domeniul avicol şi al creşterii porcinelor. Modelul de restructurare aplicat în România reprezenta un parteneriat între stat şi societatea comercială, inclusiv cu sprijinul financiar al BIRD, care a fost experimentat cu rezultate bune şi în Turcia, constând în combinarea efortului propriu al întreprinderii pentru restructurare (reducerea capacităţilor de producţie şi a personalului în raport cu cerinţele pieţei) cu sprijinul statului, constând în achitarea, de către acesta, parţial din banii proveniţi de la BIRD, pe perioada restructurării a cheltuielilor cu utilităţile la care s-au adăugat unele infuzii de capital de la FPS, concilierea datoriilor restante cu întreprinderile de stat furnizoare de utilităţi, credite garantate de stat etc. Pe baza acestei abordări a fost realizată concilierea a peste 70% din volumul total al acestor arierate (1 mld. USD), în special prin rescadenţare, precum şi anularea penalităţilor pentru cca 30% din sumele care au făcut obiectul operaţiunilor respective. La rândul lor, societăţile comerciale şi au mobilizat efortul propriu, care s a concretizat în:

-închiderea de capacităţi de producţie în valoare de 600 mil. USD;

-vânzarea de active în sumă de 50 mil. USD;

-reducerea personalului cu 55 mii de salariaţi;

-diminuarea costurilor de producţie cu 400 mil. USD;

-îmbunătăţirea încasării producţiei livrate (600 mil. USD);

-concomitent, statul a acordat sprijin financiar concretizat în acordarea sumei de 170 mil. USD de către FPS pentru modernizare tehnologică, precum şi în garanţii pentru credite bancare în valoare de 300 mil. USD (Popescu şi Ciora, 2015).

Aceste evoluţii din cadrul aplicării acordului FESAL demonstrează că abordarea graduală aplicată în intervalul 1993-1996 a avut efecte benefice pentru economie şi nu a "lăsat şocul fără terapie şi tranziţia fără finalizare", aşa cum opinează profesorul Severin.

În fapt terapia graduală nu constituie altceva decât o optimizare a raportului dintre efectele economice benefice ale reformelor şi costul social suportat de populaţie ca efect al aplicării acestora. Cetăţenii nu erau dispuşi, aşa cum este normal, ca după terapia de şoc utilizată de Nicolae Ceauşescu între 1981-1989, ca efect al deciziei plăţii integrale şi chiar anticipate a datoriei externe, să suporte o altă terapie de şoc provocată de trecerea la economia de piaţă. În fapt populaţia aştepta ca noile libertăţi democratice să fie însoţite de măsuri economice care să le asigure creşterea standardului de viaţă comparativ cu anul 1989, sub toate aspectele - românii nu cunoşteau că ţara se afla într-o "carantină financiară" impusă de marile bănci internaţionale, ca efect al deciziei menţionate mai sus a lui Ceauşescu, statul neavând astfel, la începutul anilor 1990, acces pentru acoperirea deficitului valutar cauzat de o cerere internă mai ridicată decât oferta naţională (prăbuşită în primii ani ai democraţiei) la împrumuturi de pe piaţa privată de capital. În aceste condiţii Romania a fost obligată să recurgă la programele FMI şi BIRD care, prin natura şi conţinutul lor, nu reprezintă construcţii economice care să asigure o viaţă mai bună cetăţenilor, ci sunt echivalente cu ajustări economice (corecţii bugetare prin creşterea impozitelor şi tăierea cheltuielilor, privatizări accelerate la orice preţ, închideri de întreprinderi temporar nerentabile, chiar având potenţial de viabilitate în viitor etc.) care au însemnat, în fapt, reducerea nivelului de trai al populaţiei şi a proprietăţii publice în condiţii ineficiente.

De asemenea membrii societăţii româneşti nu cunoşteau deciziile geostrategice luate în privinţa viitorului ţării noastre, după cum arată Pasti (1995): "considerăm, asemenea multor autori, că orice analiză a tranziţiei postcomuniste în general, a României în particular trebuie să înceapă cu înţelegerea politicilor ţărilor dezvoltate din Occident, deoarece ele au jucat un rol important în declanşarea marii schimbări, precum şi pe parcursul acesteia. După înlăturarea lui Ceauşescu, românii se purtau ca şi cum ar fi fost victorioşi şi ar fi aşteptat recompensele Occidentului pentru asta; în realitate, noi pierduserăm un război, Războiul Rece, iar acum, în loc să aşteptăm premii, aveam de plătit costurile pentru patru decenii de "rătăcire" pe un drum pe care istoria nu l-a confirmat. Occidentul acceptase cu mulţumire şi chiar sprijinise căderea comunismului în ţări precum România şi Bulgaria; dar integrarea şi a acestora (pe lângă ţările din Europa Centrală şi statele baltice, n.n.) în nou proiectata comunitate europeană era nu numai dificilă, dar părea chiar imposibilă, fiind o zonă mai puţin interesantă, mai îndepărtată şi, cultural, mai dificilă, în special din cauza ortodoxismului ei; regiunea era şi mai înapoiată economic şi, mai ales, prea mare".

Aceeaşi teză care infirmă caracterul îndreptăţit al speranţelor românilor pentru un nivel de viaţă mai ridicat după 1989 o aflăm şi din afirmaţiile lui Talpeş (2018), care susţine că "noi nu înţelegem nici acum că am pierdut un război. În 1989 a fost pierdut un război. Tot vorbim de Războiul Rece, iar acesta a costat România mai mult decât toate celelalte războaie".

În realitate, nici macroeconomia modernă şi nici istoricul FMI nu au oferit multe orientări în această tranziţie inedită; în general, expertiza FMI consta în sprijinirea statelor pentru depăşirea problemelor datoriei externe şi inflaţiei, dar nu avea experienţă în proiectarea şi aplicarea schimbărilor profunde necesare transformării economiilor de la sistemul comunist la capitalism (Lipton, FMI).

De asemenea conform lui Stiglitz (2002), soluţiile furnizate de FMI ţărilor în curs de dezvoltare care se confruntau cu diferite crize s au finalizat cu mai multe eşecuri decât succese. Autorul susţine că politicile de ajustare structurală ale FMI - menite să ajute o ţară să se adapteze la situaţiile de criză şi la dezechilibrele persistente - au dus, în multe ţări, la înfometare şi revoltă. În situaţiile când rezultatele nu au fost atât de groaznice, când s a obţinut o creştere economică de scurtă durată, beneficiile au revenit în mod disproporţionat celor avuţi, cei aflaţi la baza societăţii adâncindu se adesea şi mai mult în sărăcie; deşi inclusiv oficiali din ţările în curs de dezvoltare puneau la îndoială deciziile FMI, de teamă să nu piardă finanţarea de la această instituţie, aceştia nu se exprimau public în acest sens; de altfel, principiul condiţionării se manifesta puternic, respectiv condiţiile pe care creditorii internaţionali le impuneau în schimbul ajutorului subminau suveranitatea naţională. FMI s a schimbat foarte mult de la crearea sa; fondat pe convingerea că pieţele funcţionau adeseori prost, recent, el apără supremaţia acestora cu fervoare ideologică (Stiglitz, 2002); orientarea keynesistă a FMI care punea accentul pe eşecurile mecanismelor pieţei şi pe rolul statului în crearea de locuri de muncă a fost înlocuită în anii 1980 cu formula magică a pieţei libere, ca parte a Consensului de la Washington între FMI, Banca Mondială şi Trezoreria SUA (Stiglitz, 2002).

La rândul său Brzezinski (1993) spunea următoarele: "Occidentul, surprins de rapida dezintegrare a comunismului, nu a fost pregătit în mod corespunzător pentru participarea la sarcina complexă a transformării fostelor sisteme de tip sovietic; prin urmare, de a lungul ultimilor câţiva ani, a acţionat improvizând în mare grabă.".

Totodată, Kissinger (1994) afirmă că "De-a lungul ultimelor două secole, România nu a prezentat un interes deosebit pentru politicienii lumii occidentale şi dezvoltate nici în secolul al XIX-lea, nici în prima parte a secolului al XX-lea, nici chiar în perioada depărtării de URSS în primele decenii de comunism".

Iată că principalii strategi ai politicii externe americane, respectiv Brzezinski (din partea democraţilor) şi Kissinger (din partea republicanilor) după ce au subminat constant, prin liderii lor temelia sistemului comunist, în momentul prăbuşirii acestuia declarau, în mod surprinzător, că nu dispun de soluţii pentru o viaţă mai bună în ţările foste socialiste.

Occidentul, ameninţat de criza economică, dorea reducerea la minimum a cheltuielilor publice aferente tranziţiei din statele foste comuniste, în condiţiile în care un Plan Marshall pentru Europa de Est nu a fost considerat niciodată o opţiune. Vest europenii nu primeau cu bucurie imigraţia, din cauza propriului şomaj şi a naţionalismului, ei dorind să îşi ajute vecinii cei mai apropiaţi, în scopul dezvoltării economice, pentru a le convinge cetăţenii să stea acasă, în timp ce doreau să păstreze la distanţă popoarele mai îndepărtate (inclusiv România, n.n.), prin reglementări stricte privind vizele, conform lui Aslund (2007).

Referitor la programul cu FMI început în 1997, există opinii care consideră că această instituţie "s a repezit pe România, în 1997 impunând unei echipe guvernamentale care nu ştia de fapt pe ce lume este să facă în şapte luni ceea ce FMI considera că, din cerinţele sale, nu se făcuse în şapte ani; culmea a fost că FMI a dat acestei guvernări (1997-2000, n.n.) mai puţin credit financiar şi deci de imagine decât a dat guvernării precedente"; ca urmare a aplicării fie şi parţiale a programului respectiv, economia a căzut masiv, fără precedent în timp de pace, iar pentru o mare parte dintre români, cu mult mai mare decât pe vremea guvernării anterioare, "situaţia a devenit dramatică" (Şerbănescu , 2002).

Rezultă că decidenţii au optat după anul 1997, începând cu acordurile ASAL şi PSAL 1 (aranjamentul de împrumut pentru ajustarea prin privatizări accelerate a sectorului privat - Private Sector Adjustment Loan) încheiate cu BIRD, pentru aplicarea, conform teoriei neoliberale, a principiului statului minimal (ce a echivalat cu lipsa politicilor publice sectoriale), caracterizat prin instituţii neimplicate în elaborarea şi implementarea unor măsuri eficiente pentru fiecare ramură de activitate şi neimpunerea unor constrângeri bugetare ferme nici înainte, nici după privatizarea proprietăţii de stat, considerând că forţele pieţei libere vor rezolva în mod automat aceste obiective.

oStrategia autorităţilor de a restructura sectorul întreprinderilor a fost bazată pe programul PSAL 1 cu BIRD, convenit în ianuarie 1999 în valoare de 300 mil. USD. Ţinta oficială pentru 1999 includea iniţierea privatizării prin consorţii şi licitaţii internaţionale sau a lichidării unor întreprinderi care totalizau 25% din capitalul FPS şi privatizarea altora care reprezentau 14% din capitalul FPS prin metoda de privatizare directă. Pe lângă aceste obiective, autorităţile urmăreau reducerea pierderilor din economie prin concedierea personalului şi tăierea subvenţiilor în sectorul minier (extracţia de cărbune, metale feroase şi neferoase).

oTotodată, instituţiile statului minimal nu au reprezentat un factor activ în mobilizarea şi utilizarea resurselor publice rezultate din privatizare în scopul realizării unor proiecte naţionale cu efect multiplicator pozitiv în economie, ci au risipit, începând cu 2007, aceste fonduri atât de preţioase, rezultate din munca timp de 45 de ani a românilor, pentru finanţarea în mod ineficient, de multe ori la limita legii, a unor cheltuieli bugetare curente, precum şi pentru proiecte de investiţii minore, îndeosebi la nivel local. De subliniat că "privatizarea s-a transformat într-un abandon al politicilor de stat în favoarea susţinerii economiei naţionale. În termeni politici, asumat agresiv, eu am zis că privatizarea, în multe cazuri, s-a transformat în jaf şi lichidare" (Roman, 2017). Astfel în lucrare argumentăm că puterea economică a statului nu se referă la cât de numeroase sunt instituţiile administraţiei publice, aşa cum afirmă profesorul Severin, ci susţinem că forţa acestuia constă în competenţele pe care le are stabilite prin lege în scopul protejării intereselor economico-sociale ale cetăţenilor români, acest tip de stat fiind eficace, flexibil, evitându-se caracterul excesiv de birocratic al său şi înlocuindu-se, astfel, statul minimal care-şi abandonează cetăţenii, considerând că piaţa rezolvă toate problemele privind nivelul de trai al acestora.

În condiţiile prezentate mai sus, după privatizare, industria a fost destructurată, astfel că, în anul 2019, aportul acestui sector la formarea PIB s-a diminuat substanţial, la numai 21,8% (-23,3 p.p. faţă de 46,2% în 1989), ca efect al reformelor aplicate, care au fost însă numai parţial adecvate situaţiei concrete şi interesului economiei reale româneşti. O evoluţie similară s-a înregistrat şi la nivelul agriculturii, a cărei pondere în total a scăzut la 4,1% (-10,3 p.p.). În schimb, în prezent, serviciile au un aport mult mai substanţial, contribuind cu 67,7% (+30,2 p.p. faţă de anul 1989) la crearea PIB, o pondere în creştere înregistrând şi construcţiile, cu 6,4% (+0,9 p.p.). Pe lângă deplasarea activităţii dinspre sectoarele industriale creatoare de valoare adăugată brută (VAB) ridicată către comerţ şi servicii, care generează un VAB mult mai redus, se impune menţionat că şi firmele rămase în industria prelucrătoare românească prezintă un nivel redus de complexitate, în condiţiile în care 90% dintre acestea (57,4 mii din 64 mii de unităţi) desfăşoară activităţi cu un grad scăzut de tehnologie

(low-tech şi medium-low-tech). Aceste date arată că în economia românească, inclusiv în industrie, există numeroase companii autohtone cu o productivitate relativ redusă, angrenate în sectoare cu potenţial scăzut de a contribui la dezvoltarea economică şi socială a ţării, ţinând cont de natura activităţilor desfăşurate, respectiv operaţiuni cu un caracter repetitiv, fără conţinut inovator, ceea ce generează un nivel scăzut al salariilor plătite angajaţilor şi, implicit, o cerere internă redusă.

Urmare în Răspunsul prof. dr. Florin Georgescu pentru prof. dr. Adrian Severin (IV)

2. Fost ministru al Reformei în primul an al guvernării 1997-2000.

Cotaţii Internaţionale

vezi aici mai multe cotaţii

Bursa Construcţiilor

www.constructiibursa.ro

BTPay
Electromagnetica

Curs valutar BNR

26 Ian. 2022
Euro (EUR)Euro4.9443
Dolar SUA (USD)Dolar SUA4.3840
Franc elveţian (CHF)Franc elveţian4.7621
Liră sterlină (GBP)Liră sterlină5.9238
Gram de aur (XAU)Gram de aur260.3177

convertor valutar

»=
?

mai multe cotaţii valutare

Cotaţii Emitenţi BVB
Bursele din regiune
romaniansmartcity.ro
Cotaţii fonduri mutuale
Pagini Aurii
www.agerpres.rowww.dreptonline.rowww.hipo.ro