Cum am intrat într-o criză bugetară cu ochii larg deschişi

Deficitul bugetar de peste 9% din PIB nu este o surpriză şi a fost rezultatul direct al deciziilor politico-electorale din 2023- 2024, de la măriri salariale la noi scutiri fiscale. Faţă de situaţia din 2008-2009, nu doar că toată clasa politică a ştiut şi a preferat mai degrabă să eludeze subiectul, dar de data aceasta şi societatea era în cunoştinţă de cauză.

Austeritatea ce urmează să fie pusă în aplicare nu este rezultatul vreunui acord democratic privind direcţia reformelor, ci o impunere unilaterală, justificată post-factum printr-o naraţiune convenabilă. În locul unei asumări reale a deciziilor, ni se oferă o explicaţie tautologică, şi anume că măsurile sunt inevitabile pentru că altă cale nu există. În acest fel, prezentul devine doar scena unei corecţii morale administrate retroactiv, iar guvernanţii de azi se prezintă ca simpli executanţi ai unei logici economice obiective, nu ca autori ai unei opţiuni politice deliberate.

După ce a fost înlăturat riscul ca extrema dreaptă să ajungă la Cotroceni, într-un context fiscal exploziv, noul guvern condus de Ilie Bolojan a ales soluţia unei consolidări bugetare impusă de sus. Dacă alegerile prezidenţiale au fost câştigate de Nicuşor Dan cu o platformă minimală, dar raţională, gravitând în jurul unor teme pivotale precum deschiderea pro-europeană, disciplină fiscală, statul eficient şi anticorupţia administrativă, puterea reală s-a coagulat, în schimb, în jurul premierului Ilie Bolojan, susţinut de un bloc politic heteroclit format din PNL-PSD-UDMR-USR. Versiunea românească a „managerului autoritar”, eficient, inflexibil, opac, Ilie Bolojan pare centrat doar pe ideea de a pune ordine în administraţie, refuză să abordeze temele incomode de la echitatea fiscală la marile probleme societale.

În locul unei reforme fiscale echitabile, guvernul condus de Ilie Bolojan privilegiază o abordare tehnocratică a consolidării bugetare cu tăieri proporţionale ale cheltuielilor, în special în zona investiţiilor locale şi a programelor sociale, restructurări administrative rapide, fără un dialog real cu partenerii sociali, şi conturarea unui nou cadru legislativ bugetar care ar putea reduce gradul de transparenţă şi control public asupra priorităţilor.

În paralel, măsurile cu potenţial real de corecţie - precum introducerea unei impozitări progresive, revizuirea facilităţilor fiscale selective sau taxarea adecvată a marilor proprietăţi - sunt în continuare amânate. Raţiunea pare a fi una politică, şi anume de a se evita decizii care ar putea afecta grupurile cu influenţă economică sau electorală, în favoarea unor soluţii care distribuie costul ajustării într-un mod generalizat, dar inechitabil.

Noul preşedinte Nicuşor Dan, deşi conştient de dezechilibru, nu are instrumentele politice pentru a forţa o reformă fiscală echitabilă. Iar discursul său de „eficienţă matematică” riscă să fie folosit de guvern pentru a justifica măsuri brutale, dar simplificatoare.

Între timp, avertismentele externe se înmulţesc, sugerându-se că, fără o corecţie fiscală credibilă şi justă, România riscă să repete traiectoria Greciei din 2010, dar nu prin nivelul datoriei, ci datorită pierderii treptate a încrederii, a suveranităţii fiscale şi a capacităţii de decizie internă.

Desigur, România din 2025 nu este Grecia din 2010. Datoria publică este încă sub pragul de 60% din PIB, (în Grecia era de 145%), moneda naţională oferă o minimă flexibilitate de ajustare, iar accesul la fonduri europene - inclusiv din PNRR - continuă să funcţioneze ca o ancoră de stabilitate macroeconomică. Spre deosebire de Grecia, România nu s-a confruntat cu o pierdere bruscă a accesului la pieţele financiare, nici cu o explozie a costului datoriei suverane.

Şi totuşi, pericolul nu vine doar din statistici, ci din politică. România riscă o spirală similară cu cea grecească nu din cauza mărimii datoriei publice, ci printr-o combinaţie toxică de negare sistematică a realităţii fiscale, de decizii impuse fără consultare democratică, de evitare a echităţii în numele „eficienţei” şi mai ales de incapacitatea cronică a clasei politice de a construi un consens reformist autentic.

În loc să gestioneze lucid efectele unui război hibrid dus împotriva statului român de către un inamic strategic, guvernanţii par tentaţi să deschidă un front intern - unul fiscal, social, politic şi simbolic - în care costurile crizei sunt distribuite inechitabil, iar vocile critice sunt marginalizate sau discreditate. Această redirecţionare a tensiunii publice dinspre ameninţarea externă către conflictul intern creează un teren ideal pentru radicalizare şi oferă extremei drepte cu agendă pro-rusă o oportunitate istorică de legitimare.

În loc să fortifice democraţia într-un moment de vulnerabilitate geopolitică, actuala guvernare pare să alimenteze un climat de tensiune socială şi delegitimare democratică care va fi exploatat de aceia care nu vor reformă, ci dezinformare şi revizuire autoritară a ordinii existente.

În acest cadru, dacă reformele fiscale continuă să fie amânate, iar ajustarea se face pe seama celor fără influenţă, România ar putea ajunge nu într-o criză economică de tip grecesc, ci într-o criză politică şi instituţională, în care pierderea controlului asupra propriilor politici devine inevitabilă. Exact ca în Grecia, deciziile ar putea fi, în final, impuse din afară - cu costuri sociale şi democratice mult mai mari decât cele care ar fi fost necesare pentru o reformă internă lucidă şi negociată.