OPINIIEconomia de piaţă la amurg

Gheorghe Piperea
Ziarul BURSA #Macroeconomie / 2 aprilie 2018

Gheorghe Piperea

Una dintre pretenţiile principale ale capitalismului este aceea că oamenii au posibilitatea sau chiar dreptul de a se îmbogăţi prin recompensele obţinute pentru efortul şi productivitatea lor. Un alt postulat al capitalisHmului este că economia nu este un joc de sumă nulă, în care ceea ce câştigă unii, pierd alţii, ci că economia permite tuturor să creas­că deoarece este în creştere constantă, favorizând propăşirea individuală pe baza efortului şi a productivităţii proprii. Suspiciunea sau condamnarea implicită, perpetuă, a bogăţiei(1), nu se referă la faptul în sine al acumulării de bani, bunuri şi resurse, ci la răpirea acestora de la toţi ceilalţi, în condiţiile unei economii stagnante, limitate la fructele şi productele pământului şi ale muncii fizice. În capitalism, cel puţin în teorie, oamenii pot deveni bogaţi fără a-i sărăci sau ruina pe alţii. Mai mult chiar, urmărind impulsul egoist de a-şi spori propriile câştiguri, comerciantul îşi va fi investit surplusul de bani, bunuri şi resurse pentru a crea mai mulţi bani, ceea ce presupune consolidarea şi crearea de noi locuri de muncă (şi, în termeni contemporani, producţia de noi produse şi servicii, mai multe şi mai ieftine, cu o adresabilitate mai largă în funcţie de veniturile sau economiile destinatarilor), consolidare sau creştere din care salariaţii (precum şi, în zilele noastre, consumatorii, comunitatea locală şi statul) vor avea de câştigat alături de comerciant care, prin acest impuls egoist, contribuie la creşterea prosperităţii şi a bogăţiei colective. De aceea, a deveni bogat nu mai este imoral sau contrar canoanelor religioase. Această idee a fost expusă pentru prima dată de Adam Smith, în 1776, în Avuţia naţiunilor, fiind reluată în 1905 de Max Weber în Etica protestantismului şi Spiritul capitalismului. Pentru Adam Smith, egoismul comerciantului este un alt fel de altruism, lăcomia sa fiind principial bună, întrucât întreprinderea sa este o sursă a salariilor angajaţilor (care, în condiţiile lumii noastre, pot achiziţiona bunuri şi servicii, generând alte locuri de muncă din creşterea industriei bunurilor şi serviciilor de consum, şi pot achita rate la bancă, facturi la utilităţi şi impozite). Deşi aceste două enunţuri - egoismul este un alt fel de altruism şi lăcomia este bună - ar putea să pară contrariante, întreaga teorie economică liberală şi bazele capitalismului se raportează la ele. Pentru ca această teorie să fie func­ţională, Adam Smith punea condiţia ca profitul să fie reinvestit în creşterea producţiei, evitând acumularea de bogăţii stagnante. Ca să poată crea mai multă bogăţie individuală şi colectivă, capitalul (bani, bunuri şi resurse) trebuie pus în circulaţie, adică reintrodus în circuitul economic. Acumularea individuală a capitalului poate creşte bogăţia individuală, dar nu şi "bogăţia naţiunilor", încetând să mai fie o sursă a îmbogăţirii tuturor celorlalţi. O avere care se acumulează fără a fi reintrodusă în circuitul economic nu numai că se erodează treptat, dar îşi pierde şi valoarea şi capacitatea de generare a altor venituri revigorante, la fel cum îşi pierde valoarea o casă părăsită sau o corabie abandonată. În orice caz, premisa de la care pleacă Adam Smith în construcţia principiului "bunei lăcomii" este libertatea pieţei. Economia de piaţă este o economie liberală, putând transforma egoismul într-un alt fel de altruism. Dacă piaţa este liberă, lăcomia va putea determina o creştere economică perpetuă. Implicaţia aces­tei inferenţe logice este că, în lipsa unei pieţe libere, lăcomia devine nocivă pentru economie şi pentru societate. Teoriile economice şi ideologiile care s-au succedat au ajuns să deducă libertatea pieţei din impulsul egoist şi din lăcomia meşteşugarilor, a indus­triaşilor şi a comercianţilor, inversând ordinea inferenţei deductive a lui Adam Smith. Libertatea pieţei a devenit o rezultantă a individualismului egoist şi a bunei lăcomii, care s-au transformat într-un puternic (dar nelegitim) mit, menit a explica, prin antinomie, aproape tot ce nu funcţionează în cadrul economiei, inclusiv crizele şi hazardul moral.

În privinţa postulatului capitalismului că economia este în continuă progresie şi că, de aceea, oamenii se pot îmbogăţi fără a-i prejudicia sau ruina pe alţii, trebuie observat că există cel puţin două domenii în care teoria este din start contrazisă.

În primul rând, resursele naturale sunt limitate. Concurenţa în acest domeniu este, indubitabil, un joc de sumă nulă - ceea ce câştigă sau acaparează este contabilizat ca pierdere pentru toţi ceilalţi. De altfel, concurenţa chiar a fost definită, în 1999, de un profesor francez de la Sorbona, Yves Guyon, ca un joc în care competitorii au dreptul de a-i păgubi pe celalalţi (2). Tot ceea ce trebuie urmărit în lupta pentru acapararea sau câştigarea clientelei (prezumat limitată, necrescătoare) este ca mijloacele utilizate să fie loiale şi legitime, conforme cu uzanţele comerciale cinstite. Abuzul de putere economică a comercianţilor şi practicile lor înşelătoare, contrare uzanţelor comerciale cinstite, prejudiciază sau ruinează micii comercianţi şi, mai ales, consumatorii, ceea ce le distruge acestora încrederea în piaţă. Dacă, într-o primă fază, ceea ce pierd consumatorii, câştigă comercianţii abuzivi sau incorecţi, în faza a doua, finală, piaţa este cea care pierde şi, implicit, comerciantul care a crezut în mod naiv că a câştigat uşor bani din pre­judicierea sau ruinarea co-contractanţilor.

În al doilea rând, în comerţul cu bani, majoritatea covârşitoare a instrumentelor de plată şi a unităţilor de etalon valoric sunt datorii create prin simplul act juridic al împrumutului şi nu bani, în adevăratul sens al cuvântului. Este ceea ce, în ultima vreme, denumim "bani - datorie" sau bani creaţi din nimic. Prin punerea în circulaţie a banilor - datorie nu se creează bogăţie a naţiunilor, ci îndatorare a populaţiei, ba chiar captivitate. Consumatorilor li se creează artificial iluzia bogăţiei şi a bunăstării şi li se construieşte nevoia de a consuma pe credit (în drept şi în psihologie, această practică incorectă a comercianţilor se numeşte consumerism). Spre exemplu, casele cumpărate pe credit ipotecar sau imobiliar sunt numai aparent proprietatea consumatorilor, întrucât ipotecile pot fi oricând executate şi aşa-zişii proprietari evacuaţi din case. Aberant din orice pers­pectivă liberală asupra economiei este că băncile deţin un incredibil monopol, apărat cu străşnicie de stat, cel al emiterii banilor-datorie, ceea ce face ca, practic, în acest domeniu să nu existe piaţă. Libertatea pieţei bancare şi auto-reglarea acesteia sunt mituri mincinoase ale economiştilor neo- clasici şi libertarieni de vreme ce nu există piaţă.

Economia de piaţă poate să crească în mod constant şi, deci, poate să fie un joc de sumă non-nulă, în care câştigul unora nu îi ruinează pe alţii, doar dacă există încrederea în viitor. Standardele legale şi morale, precum şi intervenţia sancţionatorie a autorităţilor pot da garanţia (în mare parte, o garanţie iluzorie, dar eficientă, întrucât previne abuzurile şi practicile necinstite prin teamă de sancţiuni) că profiturile sunt obţinute şi împărţite în mod corect, că impulsul egoist de avea totul şi a avea acum îi poate face pe oameni imuni la consecinţele materiale şi emoţionale negative ale lăcomiei lor asupra celorlalţi, că se pot opri catastrofele.

Protecţia încrederii în viitor este de ordine publică, mai ales într-o societate ghidată de mitul creşterii economice neîntrerupte. Or, această încredere în viitor este întotdeauna minată sau torpilată de practici înşelătoare, manipulatorii sau deceptive ale comercianţilor, de hoţia şi escrocheria "profesioniştilor" persuasiunii şi de abandonul repetat al responsabilităţii legale şi morale, fiind anihilată atunci când autoritatea publică omite să îi sancţioneze pe vinovaţi sau îi face în mod intenţionat scăpaţi, pe motiv că sunt prea mari sau prea importanţi pentru a fi pedepsiţi şi lăsaţi să falimenteze.

Acumularea de bogăţii individuale este întotdeauna însoţită de reglementări ale unor privilegii, rente şi monopoluri. Sistemul economic al capitalis­mului rentier şi monopolist, din ce în ce mai acaparator în prezent, face ca cea mai mare parte a averilor mari să fie acumulată de persoane sau entităţi beneficiare ale unor rente, monopoluri şi privilegii, legale sau contractuale, acumulare care se întâmplă prin eforturile şi pe cheltuiala ori responsabilitatea altora. În mod paradoxal, în anul 1848, anul revoluţiilor liberale europene, John Stuart Mill se întreba: "Dacă cineva devine bogat chiar şi când doarme, de unde credeţi că îi vin bogăţia şi averea?". Era evident, încă de pe atunci, că averile nu se acumulea­ză fără a costa pe altcineva fructele muncii sale, de care nu se mai poate bucura, de vreme ce sunt percepute de rentieri, monopolişti şi privilegiaţi fără efort şi fără merit.

În plus, întrucât resursele materiale şi energetice sunt limitate, iar mediul înconjurător este grav rănit de agricultura industrială şi de producţia ne-ecologică de energie, economia contemporană a redevenit un joc de sumă, exact ca în perioada feudală. Consumul nebunesc de resurse a dus la situaţia în care regenerarea naturală se întâmplă la distanţă de minim 28 de luni de la data consumului. Aşa-numita plăcintă economică globală nu mai ajunge pentru toţi, exact ca în feudalism. De vreme ce resursele nu numai că sunt limitate dar, în plus, sunt şi concentrate în foarte, foarte puţine mâini, este limpede că, în prezent, ceea ce câştigă unii, pierd alţii. Enormul decalaj economic dintre bogaţi şi săraci, cu mult mai mare decât cel care a caracterizat feudalismul timpuriu, determină, ca într-un alchimic cerc vicios auto-generat, o inegalitate şi mai mare, care vine, ca întotdeauna, cu un preţ. Treptat, pe nesimţite, produsele şi serviciile de masă nu vor mai avea cumpărători.

Un ideal sădit în mod insidios în mentalul colectiv, societatea de consum, a părut cândva (chiar şi pentru românii abia ieşiţi din comunism, în anii '90) că este încununarea economiei de piaţă, rezultatul său final. Dar scopul economiei de piaţă nu este acumularea excesivă de bogăţii şi de creanţe contra populaţiei captive, ci democratizarea consumului. În lipsa aces­tei finalităţi, conceptul însăşi de economie de piaţă este un non-sens. Or, aşa cum arată acum lucrurile, societatea de consum s-a înscris pe calea imploziei, bunăstarea câtorva devenind cauza nefericirii tuturor. Ca să supravieţuiască, economia capitalistă de piaţă trebuie să crească în mod constant. Această creştere înseamnă producţie din ce în ce mai mare, o masă din ce în ce mai mare de oameni fiind chemaţi să consume ceea ce se produce. De aici, apariţia mitului societăţii de consum, visul american al clasei de mijloc, care poate să îşi cumpere o casă, o maşină şi şcolarizarea copiilor, fie din salariu, fie din credite bancare (prin care se aduc în prezent veniturile viitoare din salarii). Dar consumul s-a bazat din ce în ce mai mult pe credit, bunăstarea devenind o continuă îndatorare şi, in extremis, o adevărată captivitate contractuală faţă de creditori. Mult mai interesant din punct de vedere economic, juridic şi chiar psihologic este că, atunci când, ca un corn al abundenţei, economia a ajuns să fie supra - saturată cu bunuri de consum, s-a trecut la comercializarea de produse în mod deliberat create pentru a avea viaţă scurtă şi, deci, pentru a putea fi înlocuite frecvent cu alte produse sau pentru a intra în trend, precum şi la comercializarea de produse de unică folosinţă şi de nenumărate produse de care nu avem realmente nevoie sau care exced cu mult necesităţile noastre naturale de consum. Cel mai ciudat cerc vicios în care consumatorii au fost capturaţi este cel din domeniul alimentar. Oamenii obişnuiţi consumă mult, ieftin şi prost, devin supra-ponderali (ceea ce necesită medicaţie scumpă, suplimente alimentare menite a neutraliza efectele adverse ale mâncării, programe de gestiune a masei corporale de genul fitness-ului, ceea ce creează în cascadă alte pieţe de produse şi alt fel de consum) şi aruncă o mare parte din mâncare, în condiţiile în care un sfert din populaţia actuală suferă de foame sau de malnutriţie. Acesta este consumerismul, o rezultantă - mutant a acestei supra-saturaţii. Întrucât era necesar să supravieţuiască, în mod cert capitalismul avea nevoie de sere şi laboratoare în care să cultive nevoi noi de consum, produse şi servicii ieftine şi efemere, cu adresabilitate din ce în ce mai largă, un mit al consumului "binefăcător" şi o masă mare de enoriaşi capabili să se aşeze la cozi cu ore sau zile înainte de deschiderea unui nou super-market sau de lansarea noii versiuni a brandului preferat, doar pentru a fi siguri că "prind" reducerile şi, respectiv, reuşesc să cumpere la timp device-ul mult dorit. Consume­rismul este un mit mai mult decât necesar supravieţuirii capitalismului, fiind construit din nevoia (naturală sau artificială) de a cumpăra. Consumerismul este un trend creat de comercianţi în interesul comercianţilor, un rezultat al arsenalului de tehnici de marketing şi de persuasiune, care îl determină pe simplul particular să cumpere, chiar şi când nu are nevoie să consume. Shoppingul, ca răsfăţ "justificat" şi modalitate de relaxare sau de "vindecare" a stresului şi a frustrărilor zilnice, încurajarea prin reclame şi marketing a actului achiziţiei fără o motivaţie precisă, creditul pentru orice, urmărirea prin joc a apartentenţei la o comunitate "selectă" de consumatori doar pentru a putea cumpăra mai mult cu iluzia că membrii clubului sunt aparte, speciali etc., au determinat influenţe profunde la nivel psihosocial, mental şi emoţional colectiv, care au transformat modul în care reacţionăm şi ne facem planuri. Imperativele perene ale moralei insistă pe onestitate, prudenţă, abstinenţă, compasiune pentru aproapele tău. În schimb, imperativele din reclame sunt lăcomia, plăcerea hedonistă şi răsfăţul pe datorie.

Consumul este cel care întreţine şi face necesară creşterea producţiei, fără de care nu există capitalism. În plus, consumul aduce TVA la bugetul de stat, face să funcţioneze piaţa de credit de retail, aduce astfel profituri şi bonusuri bancare etc. Consumatorii nu ar trebui blamaţi pentru consum (3), ci ajutaţi să îşi păstreze încrederea în viitor, singura ancoră a capitalismului, prin sancţionarea şi prevenţia abuzului de putere economică şi a practicilor înşelătoare. Consumerismului i se opune legislaţia protecţiei consumatorilor, partea slabă a contractului, victima prezumată a practicilor incorecte ale comercianţilor. Consumerismul este o ţintă a sancţiunilor şi a măsurilor de prevenţie prevăzute în această legislaţie.

Încrederea că viitorul va fi mai bun decât prezentul face posibilă existenţa banilor-datorie, magia bancară care aduce în prezent banii viitori (potenţiali). Când oamenii credeau că trecutul era mai bun decât prezentul şi că viitorul va fi cu mult mai rău, banii-datorie nu erau posibili. Alchimia bancară nu putea exista. Sistemul rezervelor fracţionare nu ar putea exista fără această încredere într-un viitor mai bun şi fără acest joc de-a călătoria în timp, susţinut de stat ca monopol al băncilor.

Dar va mai exista încrederea într-un viitor mai bun? Va mai exista progres? Sau, de fapt, ne aşteaptă o recesiune şi o stagnare seculare, forţate de elucubranta acumulare de datorii (care, în prezent, depăşesc de 4 ori PIB-ul global)?

Credinţa în mitul creşterii economice continue a dat naştere unor absurdităţi cum ar fi emiterea de bani fără acoperire în bunuri şi produse (quantitative easing) şi creditarea cu dobânzi negative sau care tind asimptotic către zero. De aici a rezultat creşterea elucubrantă a datoriilor, care dau iluzia bogăţiei, dar care creează participanţilor la acest joc pervers o insolubilă Dilemă a prizonierului.

Apariţia shadow banking şi a peer-to-peer lending pune în pericol de extincţie acest sistem al alchimiei bancare, pe care Mervyn King îl vede apunând ("Sfârşitul alchimiei"). În plus, va mai exista un viitor al omului, care va trebui să intre în competiţie cu trans-humanii, cu ultra-omul şi cu inteligenţa artificială? Sau trebuie să înţelegem că trăim epoca ultimilor oameni din profeţia lui Nietzsche, cei care trăiesc un prezent continuu, fără legături cu trecutul şi fără idealuri şi planuri de viitor?

NOTE:

1. O arhicunoscută parabolă biblică susţine că mai uşor îi este unei cămile să treacă prin urechile unui ac decât bogatului să ajungă în Împărăţia lui Dumnezeu.

2. Yves Guyon, Droit des affaires, editura Economică, Paris, 1999.

3. Înţelesul consumerismului a fost inversat în mediul nostru juridic. În dreptul nostru, consumerismul a devenit denumirea doctrinară sau jurnalistică a legislaţiei protecţiei consumatorilor, iar această denumire este utilizată, deseori, cu condescendenţă de unii autori de drept sau practicieni ai dreptului, ca şi când consumatorii ar fi nişte persoa­ne vicioase, care se dedau la lux, răsfăţ şi consum inutil, pretinzând ulterior că nu au ştiut ce fac la momentul achiziţiei şi cerând, spre dauna "oneştilor" comercianţi şi, oricum, fără să merite, să li se respecte dreptul la informare, la protecţie legală ca victime prezumate ale practicilor incorecte ale comercianţilor şi ale abuzurilor de putere economică a acestora şi la repararea prejudiciilor cauzate de produsele cu defecte. Niciun principiu, nici "buna" lăcomie pentru onorarii şi fonduri destinate publicităţii sau sponsorizării, nici egoismul (care ar putea fi un alt fel de altruism, dacă ar exista cauze mai bune), nu pot şterge cerinţele dreptăţii şi ale umanităţii şi nici nu pot contribui la recâştigarea încrederii pierdute odată cu câştigul uşor al primului euro din manipularea, înşelarea sau decepţia practicate contra oamenilor obişnuiţi transformaţi în nişte naivi sau creduli.

Acumularea de bogăţii individuale este întotdeauna însoţită de reglementări ale unor privilegii, rente şi monopoluri.

Consumul este cel care întreţine şi face necesară creşterea producţiei, fără de care nu există capitalism. În plus, consumul aduce TVA la bugetul de stat, face să funcţioneze piaţa de credit de retail, aduce astfel profituri şi bonusuri bancare etc.

Credinţa în mitul creşterii economice continue a dat naştere unor absurdităţi cum ar fi emiterea de bani fără acoperire în bunuri şi produse (quantitative easing) şi creditarea cu dobânzi negative sau care tind asimptotic către zero.

Abuzul de putere economică a comercianţilor şi practicile lor înşelătoare, contrare uzanţelor comerciale cinstite, prejudiciază sau ruinează micii comercianţi şi, mai ales, consumatorii, ceea ce le distruge acestora încrederea în piaţă.

Opinia Cititorului ( 1 )

  1. Superb

Pe scurt

Cotaţii Internaţionale

vezi aici mai multe cotaţii

Bursa Construcţiilor

www.constructiibursa.ro

Apanova
BTPay
Electromagnetica
arsc.ro

Curs valutar BNR

30 Sep. 2022
Euro (EUR)Euro4.9490
Dolar SUA (USD)Dolar SUA5.0469
Franc elveţian (CHF)Franc elveţian5.1652
Liră sterlină (GBP)Liră sterlină5.6367
Gram de aur (XAU)Gram de aur270.7253

convertor valutar

»=
?

mai multe cotaţii valutare

ccib.ro
Cotaţii Emitenţi BVB
Bursele din regiune
cnipmmr.ro
Cotaţii fonduri mutuale
Teatrul Național I. L. Caragiale Bucuresti
Carte - Golden calf - the meaning of interest rate
Carte - The crisis solution terminus a quo
www.agerpres.rowww.dreptonline.rowww.hipo.ro