Crypto

Vorbe rău şi bine potrivite

Cornel Codiţă
Ziarul BURSA #Editorial / 27 ianuarie

Cornel Codiţă

Una dintre cele mai severe, păguboase social şi aparent neprovocate prăbuşiri din peisajul veşniciei noastre, pe care o numim, grijuliu eufemistic, tranziţia post-decembristă, este gazetăria. Vorba antrenorului meu, Tudor, de la şcoala sportivă de handbal care, atunci cînd se supăra pe cîte unul c-o dădea cam des în bară, zicea cu năduf: Îmi pare rău de tine, băiete, dar dacă o ţii tot aşa sunt nevoit să constat că te-ai născut "talent" şi ai toate şansele să mori "speranţă"! La fel şi gazetăria noastră post-decembristă. Utilizarea cuvîntului scris cu scopul şi speranţa de a da seamă în faţa cititorului despre realitatea şi realităţile zilei, pe care inevitabil fiecare poate şi are dreptul să le vadă diferit, este esenţa acestei îndeletniciri. La ce mai e bună gazetăria, atunci? Poate, să ofere cititorului unghiul de vedere care este ascuns sau nu este deloc privilegiat de autorităţi şi oamenii puterii. Poate, să sugereze un loc de întîlnire al opiniilor şi abordărilor radical diferite, or să înfăţişeze prăpastia dintre ele şi consecinţele pe care le antrenează. Poate, să pună la dispoziţie, aceluiaşi brav şi îndurător cititor, un cal de bătaie sau un sac de box, dacă preferaţi, în care el se va repezi bucuros să dea cu sete şi să îşi descarce, astfel, toată obida adunată în marginea şi, nu rareori, mult dincolo de marginea subiectului. Tot căutînd şi răscolind printre diferitele cauze ale acestei "depravări" am ajuns şi la cuvinte. La încăpăţînarea de a le folosi rău, alandala sau în împerecheri nepotrivite, din care a rezultat atît de repede şi implacabil o nouă limbă de lemn. A luat locul celei vechi ca şi cînd acesta ar fi fost parcursul cel mai natural al "istoriei". Supărarea mea se hrăneşte, suplimentar, din faptul că ştiu prea bine cum stau lucrurile. Vechea limbă de lemn nu se născuse nici din lenea, nici din comoditatea gazetarilor, nici din incultura lor, nici din cine ştie ce molimă ciudată care ar fi bîntuit prin redacţii. Ea era prăsită şi apărată cu străşnicie de o oaste bine specializată, bine îndoctrinată şi foarte bine plătită, ba chiar şi răsplătită, de proprietarii absoluţi ai puterii de atunci, care se oglindeau cu plăcere şi se recunoşteau cu uşurinţă în acel limbaj de lemn. Am aruncat-o, oficial, la gunoi, după Decembrie 1989 şi, în loc să ne alegem cu un veac al înfloririi scrierii gazetăreşti, ne-am procopsit cu altă limbă de lemn, cel puţin la fel de ineptă şi strîmbătoare de realitate, de minţi şi de suflete. Cîteva exemple relativ banale. Bucuroşi să-i premărească pe mai marii zilei şi să le cînte osanale, cîţiva "gazetari" au dat-o fără griji prin porumbişte şi, în loc de Preşedintele României au "acreditat" sintagma "şeful statului".

Nu insist acum, am explicat cît de monstruoasă este aparent nevinovata substituţie. Cîtă venă anti-democratică ascunde, dacă ne referim la precedentele istorice ale României şi, în acelaşi timp, cîtă aplecare către "închinăciune" şi ploconeală faţă de autoritate promovează în mintea cititorului. Lăsaţi, vă rog, Franţa în pace! Constituţia lor justifică deplin calitatea de şef al statului pentru preşedintele lor, care este un fel de super prim ministru şi, astfel, şef de jure şi de facto al întregii administraţii a statului. Constituţia noastră, tocmai pentru a evita uriaşul cumul de autoritate şi precedentele istorice nefaste face din Preşedintele României doar Preşedintele României, cu atribute singulare relativ puţine şi alte cîteva pe care le împarte, corelează, cu celelalte instituţii fundamentale care gestionează puterea în stat, Guvern, Parlament şi Justiţie. Ne mutăm pe altă traiectorie. Circulaţia verbului "a sălta" ca înlocuitor pentru "a aresta" a devenit aproape universală. Se vede treaba e plin de farmec şi atracţie. Dă, aşa, un parfum de argou şi popularitate, "nespa" Ianache? Ba spa!! (vezi Gaiţele, Chiriţescu!) Mă întreb cîţi dintre cei care îl scriu şi îl pronunţă cu gura plină şi un zîmbet ironic în colţul gurii, acolo, în faţa camerelor de luat vederi ale televiziunilor, au măcar idee despre tragediile umane, samavolniciile şi opresiunea criminală care au propulsat acest verb în vocabularul nostru istoric. Teroarea "dictaturii proletariatului", în Rusia bolşevică şi, după chipul ei, în România "puterii populare" a deceniilor şase şi şapte din veacul care s-a dus, este solul care a hrănit acest verb. Oamenii nu mai erau arestaţi, în conformitate cu proceduri juridice clare şi opozabile în justiţie, ci "săltaţi" după bunul plac şi ordinele de partid ale mai marilor securităţii. De oriunde: din casă şi din pat, la orele nopţii, de pe stradă, de unde munceau, din gaură de şarpe dacă era nevoie!! În unda acestui verb şi-au oglindit satisfacţiile "profesionale" orgoliile şi puterea discreţionară zbirii şi criminalii puterii de atunci. Şi, tot în unda lui s-au înecat tragic, chiar şi azi prea puţin cunoscute, destinele unei generaţii nu doar de oameni politici şi opozanţi ai regimului, ci şi de creatori ai culturii şi ştiinţei, de gazetari din România acelor vremi. Trecutul odios din substanţa istorică a acestui verb ar trebui să cutremure pe oricine se încumetă să îl rostească. Desigur, dacă ştie ceva despre el! Cultul puterii mai are un aliat în noua limbă de lemn. Luaţi sintagma "oamenii legii" cu care sunt alintaţi din puţul unei adînci, profunde, probabil şi sincere admiraţii angajaţii unor ministere, cum este cel de interne, care îndeplinesc ca autoritate publică roluri legate în general de funcţia represivă. O funcţie care se regăseşte universal în structurile puterii statale de azi, democraţie sau nedemocraţie. Desigur, există radicale diferenţe între cele două tipuri de guvernare şi, în cazul democraţiilor, limitări constituţionale şi legale stricte cu privire la situaţiile, condiţiile în care atributele acestui tip de funcţie pot şi trebuie legal exercitate. Sintagma este însă nu doar nepotrivită, ci pur şi simplu distructivă. Ideea că ei sunt "oamenii legi", ne aruncă pe noi, restul cetăţenilor direct în categoria "celorlalţi". Noi, prin efectul sintagmei nu suntem şi nici nu putem fi "oameni ai legii". De ce? Simplu: pentru că aşa vrea limba de lemn modernă, care e infectată pînă în măduva ei de sintagmele altei perioade istorice, la care tocmai am făcut referire. Atunci, pentru puterea dominantă discreţionară şi asupritoare, înainte de a fi cetăţeni, fără discriminare, oamenii erau potenţiali infractori, atentatori la ordinea de stat. Era doar o chestiune de timp ca unii dintre ei să devină efectiv infractori. "Oamenii legii" reprezentau nu doar o categorie profesională, nu doar matricola apartenenţei la o structură instituţională anume, ci trimiterea, fără echivoc, la un statut social special şi privilegiat. "Oamenii legii" nu mai erau oameni obşnuiţi şi nici cetăţeni ca mine şi ca dumneata, ci parte din "partea înarmată a puterii poporului", o elită a puterii de stat, în cazul de faţă a puterii de represiune. De aceea, erau plătiţi şi recompensaţi după alte reguli, judecaţi de curţi şi legi diferite de cele în faţa cărora v-aţi fi aflat dumneavoastră etc. Acest statut nu doar nejustificat, ci abuziv în raport cu condiţiile societăţii în care presupunem că trăim, după 1989, este apărat cu străşnicie, ba chiar lărgit ca perimetru de atribuţii, nu doar de beneficiarii lui direcţi, ceea ce n-ar fi chiar de mare mirare... ci şi de o clasă politică a cărei slăbiciune îşi caută tot mai mult, mai des şi mai fără de perdea sprijinul în această "armată de ocupaţie internă" cum o alinta unul dintre cei mai lucizi şi acizi analişti ai epocii post decembriste, pe care l-am întîlnit vreodată.

Mă opresc aici cu exemplele, nu că n-aş mai avea, ci doar pentru ca să pun întrebarea cu adevărat importantă: ce am putea face ca să spulberăm această înjghebare a limbii de lemn care ne împresoară şi ne oprimă minţile şi sufletul? Nu deţin reţeta de la A la Z, dar două lucruri tot cred că am putea face. Să înserăm în statutul profesional al jurnalistului obligaţia de a face zilnic un exerciţiu de arheologie semantică, de a petrece o oră cu un dicţionar de limbă în mînă, aplecat asupra unui cuvînt, cel mult două. A doua obligaţie profesională, imperativă şi de neocolit, sub sancţiunea excluderii definitive, din neam în neam, din breasla gazetarilor: fiecare scriitor de jurnal, înainte de a-şi începe ziua de trudă, să citească un text poetic şi să se odihnească apoi asupra lui, cîteva minute. Măcar cîteva clipe, cît să inhaleze adînc "otrava" inegalabilă a veritabilei şi mirabilei potriviri de cuvinte.

Eu mi-am făcut temele şi am sorbit din Incertitudine(a) lui Arghezi:

"Îmi atîrnă la fereastră

Iarba cerului, albastră,

Din care pe mii de fire,

Curg luceferii-n neştire.

............................

Deschid cartea: cartea geme,

Caut vremea: nu e vreme.

Aş cînta: nu cînt şi sunt

Parc-aş fi şi nu mai sunt".

...............................

Opinia Cititorului ( 18 )

  1. ... incet, incet, ne revenim ... in vremuri vechi iar sa traim ... cuvantul de nu om strica ... lumea mai clar poate-om vedea ... e multa forma fara fond ... banutului sa dea imbold ... de consecinte de le-o fi pasat ... mai multa liniste ar fi lasat ... un pic de suflet de-or gasi ... poate si stirea se va limpezi ... dragi jurnalisti si cititori ... sa incercam sa fim majori ...

    1. Al meu Suflet

      Din ale veşniciei Tale şuvoaiele înmiresmate lasă-mă să gust , 

      o, Inima mea! 

      şi din ale pomului fiinţei Tale muguri, îngăduie-mi să sculptez, 

      o, Tu, Speranţa mea! 

      Din ale iubirii Tale izvoare cristaline, lasă-mă simfonia să-ţi ascult, 

      o, Slava mea şi 

      la a Ta nepieritoare umbră a Sufletului , lasă-mă să visez, 

      o, Lumina mea! 

      Pe a apropierii de Tine pajişti şi înaintea prezenţei Tale, lasă-mă să te privesc, 

      o, Tu, Viaţa mea, 

      şi la dreapta milostivirii Tale tron, aşează-mă, 

      o, Dorinţa mea! 

      Din ale bucuriei Tale adieri înmiresmate, lasă o boare să simt prin mine, 

      o, Muza meu, 

      şi pe ale paradisului realităţii Tale culmil lasă-mă să valsez, 

      o, Tu, Adoratul meu! 

      ale porumbiţei unicităţii Tale melodii , lasă-mă să pictez 

      o, Tu, Cel Strălucitor, 

      şi prin spiritul puterii şi tăriei Tale însufleţeşte-mă, 

      o, Tu, Binefăcătorul meu! 

      În spiritul iubirii Tale fă să rămân stâncă , 

      o, Tu, Sprijinul meu, 

      şi pe a bunului Tău plac, zbor, aripile întăreşte-mi, 

      o, Tu, Plâmâditorul meu! 

      În a nemuririi Tale, grădină, în faţa chipului Tău, lasă-mă de-a pururea să cânt, 

      o, Tu, cel milostiv cu mine, 

      şi în jilţul slavei Tale aşează-mă, 

      o, Tu, Stăpânul meu! 

      În al iubirii Tale cer duios, cu dor ridică-mă, 

      o, Tu, Însufleţitorul meu, 

      şi spre al călăuzirii Tale Luceafăr, condu-mă, 

      o, Tu ce mă atragi spre Tine! 

      În faţa spiritului nevăzut, prin revelaţii, cheamă-mă, 

      o, Tu, Obârşia şi Dorinţa mea Supremă, 

      şi la a miresmei esenţă a frumuseţii Tale , mi-o vei revela, 

      lasă-mă să mă întorc, o, Tu, Care eşti al meu Suflet!

      Mulţumiri Îţi aduc, Sufletul meu!

      Ca să recunosc Manifestarea Sinelui Tău, mi-ai permis...,  

      Îţi aduc mulţumiri ! 

      că m-ai despărţit de ai Tăi vrăjmaşi  

      Îţi aduc mulţumiri ! 

      ale lor fapte rele în Zilele Tale ai dezvelit înaintea ochilor mei,  

      pentru că de orice ataşament faţă de ei m-ai curăţat  

      şi m-ai făcut cu totul către harul şi favorurile Tale pline de mărinimie, să mă întorc.  

      Îţi mulţumesc ! 

      pentru a fi coborât asupra mea din norii voinţei Tale,  

      ceea ce m-a purificat în asemenea măsură de aluziile infidelilor şi ale necredincioşilor, 

      încât mi-am fixat inima cu statornicie asupra Ta  

      şi de cei care au tăgăduit lumina chipului Tău. am fugit 

      Şi din nou Îţi mulţumesc,  

      Ca să fiu de neclintit în iubirea Ta, mi-ai dat putere 

      să rostesc lauda Ta şi virtuţile să-Ţi preamăresc  

      şi pentru a-mi fi dat să beau din cupa milostivirii  

      ce toate lucrurile văzute şi nevăzute mi-a revelat.

      Îţi aduc mulţumiri! 

    Nu exprimarea in clisee deranjează ci gândirea in clișee, când vezi că omul se exprimă de parcă a fost pornit din buton.

    Clișeele sunt făcute cu scopul sa nu exprimi nimic. 

    1. Aferim sau haraso, inteleptule care esti!

      Ca bine le mai spui, mata, bibicule!

      Si la toate subiectele.... 

      Semidoctul, semidoct...

      Gandirea are loc in vorbe, inginerule. N-ai vorbe, n-ai gandire. Cel putin, n-ai gandire discursiva (intelegi legatura?: discursiv - discurs - vorbe). Asa ca taci naibii, macar limiteaza-ti comment-urile imbecile la cum sunt iudeii hitleristi si cum fascismul este corporatist. 

      exista viziunea ca gandirea e exprimata prin cuvinte, concepte si limbajul da forma gandirii

      exista de asemenea viziunea ca gandirea si verbalizarea sunt 2 lucruri complet diferite care pot exista una aparte de cealalta.  

      cliseele cand se manifesta , se manifesta plenar - si in gandire si in vorbire si in fapte si in viata in general .  

      Draga Vali, putem trece in revista o multime de alte "viziuni" despre raportul dintre gandire si discurs (apropo, vorbim despre gandire discursiva - cu atat mai mult cand e vorba dee clisee si limba de lemn -, deci nu este potrivit subiectul independentei reciproce dintre verbalizare si gandire), putem lua in considerare, inclusiv, "viziunea" analfabetilor care nu au nici o idee ca art exista problema de conexiune intre gandire si discurs.

      Dar ideea este nu sa facem un catalog al acestor viziuni, ci sa nu mai facem pe desteptii, cand suntem imbecili.II confundam pe iudei cu hitleristii care i-au exterminat, il admiram pe Hitler ca ce dreptate are in Mein Kampf, confundam fascismul cu corporatismul si vorbim nitam-nisam despre Fiara, fara sa avem habar ca, de fapt, ortodocsii cred ca Fiara a fost un anumit Papa. Adica....idiot...Si dupa ce e idiot, se prezinta ca profet si exclama: "Tineti minte ce va spun!..."

      Profet de carciuma, imbecil, semidoct, inginer, incult. 

      mai dar inveninat esti!

      nu ai vrea tu sa investesti in acceptarea Celuilalt cu calitatile si defectele sale?  

      Se numeste... "diversitate" !  

    Nu neaparat exprimarea deranjeaza/conteaza. Daca actualul "sef al statului" (nu ma refer la seful statului cu obrazul din spate pe Masa tacerii), s-ar situa cat de cat la inaltimea maresalului, nu ar fi nicio problema. De exprimare.

    Bursa, ne puteti lumina? de ce ati sters toate comentarile la articolul de ieri al domnului Avramescu?

    1. hai maaaaaaa :)

      de ce strici farmecul situatiei ?  

      Las-o asa cum a cazut :) 

      S_a iritat Catalin (gazetarul) si a cerut expres ca la articolele lui sa nu mai posteze toti bezmeticii si schizofrenicii ca el munceste un material si nu vrea pe munca lui sa apara tot felul de oameni sa comenteze aiurea , nu vrea munca lui sa fie terenul tuturor preopinentilor (unii dintre ei ciudatei - printre ei si eu :D ). 

      De asta comentam eu ieri la acel articol ca as comenta da ma simt putin timid :)) dupa ce timp de 2 articole in trecut fusesera interzise comentariile :) .  

      Las-o asa cum a cazut :) !

      E mult mai fermecator ce a iesit.  

      exprimarea libera in timpurile noastre nu e un drept, e un beneficiu

      obisnuieste-te cu aceasta idee pentru a nu te iluziona aiurea, avand mai ales in vedere faptul ca nu urmeaza timpuri de MAAAAARE DEMOCRATIE ...ci mai degraba timpuri de dictatura si autoritarism. In lume , in general, nu (numai) in Romania.  

      Iluziile sunt invariabil urmate de deziluzii = intotdeauna functioneaza in perechi cele doua.  

    In fata puterii cuvintelor (observata de mine si exersata de multi ani) am descoperit o manifestare a Luxului Personal : tacerea.

    Uneori exersez tacerea. Simti gustul cuvintelor si al comunicarii altfel dupa niste perioade de tacere.  

    Vorbitul incontinuu oboseste, toceste aceasta lume si pe individul care o observa.

    ...nimeni până acum nu a luat la cunoştinţă concepţia lui Eminescu despre Geneză, pe care poetul a exprimat-o elocvent în poezia Demonism, o poezie în vers alb, precum versetele din Biblie, şi mai puţin cunoscută, fiind considerată o poezie neterminată, postumă, necomentată de critici şi neinclusă în manuale, pusă la index de biserică.

    De ce nu am aflat asta?  

    Fiindcă Eminescu are o viziune care nu poate fi pe placul nimănui. Dar viziunea lui Eminescu vine dintr-o profundă cunoaştere a istoriei, a religiei, a bisericii şi a naturii umane. Şi ea este bazată, în esenţă, pe rău. Ce este răul? Îl definea acum 1 600 de ani Augustin: „Răul este lipsa binelui”. Incredibil, nu?! Ce simplu, ce evident! Dacă nu există binele, ce poate să fie? Şi aşa, pe logica asta, îl defineşte şi pe Dumnezeu, şi îndumnezeirea, ca pe ceea ce există. Ceea ce există este Dumnezeu. Ceea ce nu există, este răul. 

    Dar terorismul de azi există? Putem spune că el nu există şi să-l numim răul!? Tot ce e satanism noi numim a fi răul. Sfera binelui e tot mai restrânsă, iar instaurarea răului a devenit existenţa noastră, cu formele pe care cineaştii le arată în filmele post-apocaliptice. Răul!, iată ce există. Iată esenţa universului. Ba Eminescu merge şi mai departe şi pune răul nu numai la baza lumii, ci şi la baza lui Dumnezeu. Şi ne spune poetul în stil apofatic: 

    Să nu ne înşelăm. Impulsul prim 

    La orice gând, la orişice voinţă, 

    La orice faptă-i răul. 

    Cred că e singurul poet din lume, singurul vizionar de geniu, care consideră că Dumnezeu e rău. Şi, în consecinţă, şi noi suntem răi, fiindcă din rău ne tragem, fiindcă suntem făcuţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, adică a Răului: 

    Suntem copii – etern nefericiţi. 

    Dar în zădar, căci suntem după chipul 

    Şi asemănarea lui. Noi suntem răi 

    Fără de a avea puterea lui. Răi putem fi 

    Mai ca şi el – dară din neputinţă 

    Se naşte ironia vieţii noastre. 

    Şi întrucât… 

    Făcuţi suntem 

    După asemănarea-acelui mare 

    Puternic egoist, carele singur 

    Îmbrăcat în mărirea-i solitară 

    Ridică-n cer înnourata-i frunte, 

    ne socotim ca şi el, unici, dornici de mărire, de putere, de cuceriri. Cu acest ambâţ facem paşii în istorie: 

    Şi această dorinţă, 

    Temei la state, naţiuni şi cauza 

    Războaielor cumplite care sunt 

    Paşii istoriei, acest e… răul. 

    Pe de altă parte, Lucifer e văzut cu totul altfel decât ni-l prezintă Biblia, tradiţia, prin scrierile Sfinţilor Părinţi, prin Filocalia şi Proloage. El e chiar compătimit, văzut în contrast cu Dumnezeu, simbol al răului: 

    O, demon, demon! Abia-acum pricep 

    De ce-ai urcat adâncurile tale 

    Contra nălţimilor cereşti; 

    El a fost rău şi fiindcă răul 

    Puterea are de-a învinge… învinse. 

    Tu ai fost drept, de-aceea ai căzut. 

    Tu ai voit s-aduci dreptate-n lume: 

    El e monarc şi nu vrea a cunoaşte 

    Decât voinţa-şi proprie şi-aceea 

    E rea. Tu ai crezut, o, demon, 

    Că în dreptate e putere. – Nu, 

    Dreptatea nu-i nimic făr-de putere. 

    Judecata poetului asupra Titanului mort (pământul) din care ne-am născut este cumplită, căci din acest cadavru au apărut viermii, adică oamenii. Iată de ce, poetul începe aşa poezia sa demonică: 

    O raclă mare-i lumea. Stelele-s cuie 

    Bătute-n ea şi soarele-i fereastra 

    La temniţa vieţii. 

    Universul este aşa, funerar, nici nu putea fi altfel, atâta timp cât la baza Genezei se află răul! Şi nu avem nici o şansă de a scăpa, de a ne mântui, deşi când ne naştem, suntem buni spune Eminescu:

    Atuncea când ne naştem, răsăriţi 

    Abia din carnea vechiului Titan, 

    Noi suntem buni – până suntem copii. 

    Dacă am rămâne inocenţi, poate ar exista o cale, dar nu rămânem, fiindcă… 

    Noi viermuim în mase în cadavrul 

    Cel negru de vechime şi uscat 

    Al vechiului pământ care ne naşte – 

    Certându-ne-ntre noi, fiinţi ciudate, 

    Greţoase în deşertăciunea lor. 

    Viaţa noastră? 

    Viaţa noastră e o ironie, 

    Minciuna-i rădăcina ei. 

    Suntem singuri în această raclă, fiindcă Titanul mort, pământul, a murit. A fost „condamnat la moarte”, spune Eminescu, gândindu-se poate la Iisus. Dar pe El nu-l pomeneşte. Pomeneşte doar moartea Titanului, căruia îi spune Titanul Mort, din al cărui cadavru am apărut noi, oamenii, care viermuim spre nefericire: 

    Şi din viaţa noastră, întemeiată 

    Pe rău şi pe nedrept şi pe minciună, 

    Şi din ştiinţa morţii – a renturnării 

    În corpul mort, din care am ieşit, 

    Se naşte veşnica nefericire. 

    Din moartea Titanului bătrân venim: 

    Din carnea-i putrezită, din noroi 

    S-au născut viermii negrului cadavru: 

    Oamenii. 

    Spre a-l batjocori până şi-n moarte 

    Ne-am născut noi, după ordin divin, 

    Făcuţi ca să-şi petreacă Dumnezeul 

    Bătrân cu comica-ne neputinţă, 

    Să râdă-n tunet de deşertăciunea 

    Viermilor cruzi, ce se aseamănă cu el, 

    Să poată zice-n cruntă ironie: 

    Pământ rebel, iată copiii tăi! 

    Viziune cumplită, să fim viermi cruzi, ce se aseamănă cu Dumnezeu, care ne-a făcut în batjocură, să râdă de noi, să ne privească cum viermuim! Dar nu aşa l-a blestemat Domnul pe Cain, să se târască, să fie ca şarpele care se târăşte, să-şi adune hrana cu greu? La fel şi pe Adam, l-a izgonit din rai, fiindcă a îndrăznit să aibă spirit critic, adică să aibă discernământ, să poate deosebi răul de bine. Imaginile primilor oameni ai Genezei sunt, categoric, viermuitoare! 

    1. Cu timpul, s-au impus şi viziunile ştiinţific asupra genezei universului, culminând cu teoria Big Bang-ului şi cu teoria lui Higgs, a boson-ului, numit şi „particula lui Dumnezeu”, care s-ar afla la baza universului. Dar Higgs e supărat pe cei care o numesc aşa, fiindcă, spune el, „Dumnezeu nu există”, iar boson-ul va distruge universul, îl va elimina în câteva fracţiuni de secundă!

      De aceea e nevoie de armonie intre teologie si stiinta! A inceput prin studiul gaurii negre. 

      Dar în esență, interacțiunea dintre Suflet și Sufletul planetei creează fier (Fe) în sângele vostru, creează calciu (Ca) pentru oasele voastre, creează aur (Au), de care omul are nevoie în diferite puncte ale corpului omului. Deci, într-un fel, nu aveți nevoie să căutați un alt sistem pentru a crea manifestarea materială a corpului omului, sau orice altceva.

      Dacă corpul vostru creează Ca într-un anumit punct al structurii fizicalității, nu este la dorința și voința a ceea ce voi numiți ARN și ADN a Sufletului omului, în interacțiune cu câmpurile planetei? Fe, hemoglobina, nu apare și nu dispare întâmplător din sângele vostru, interacțiunile câmpurilor Sufletului vostru cu cele ale Sufletului planetei dictează asta. Prin ARN și ADN, ceea ce numim banca de memorie a Sufletului și fizicalității noastre, omenirea are cunoașterea să creeze orice, prin Sufletul său.  

      Înțelegeți acum, pentru prima dată, că omul are capabilitatea de a crea ceea ce gândește, cu Sufletul său. Nu are nevoie de mașinării, de sisteme, de dispozitive dinamice, dacă omul folosește dinamismul Sufletului lui în interacțiune cu Sufletul dinamic al planetei, sau al Universului. 

DIN ACEEAŞI SECŢIUNE

Editorial

Citeşte toate articolele din Editorial

Cotaţii Internaţionale

vezi aici mai multe cotaţii

Bursa Construcţiilor

www.constructiibursa.ro

Crypto

Supliment dedicat pieţei monedelor digitale
Dezbaterea online “Exporturile, în primul rând!”
BTPay
Cotaţii Emitenţi BVB
Cotaţii fonduri mutuale
BITCOIN ROMANIA

Curs valutar BNR

04 Mar. 2021
Euro (EUR)Euro4.8784
Dolar SUA (USD)Dolar SUA4.0503
Franc elveţian (CHF)Franc elveţian4.3880
Liră sterlină (GBP)Liră sterlină5.6437
Gram de aur (XAU)Gram de aur223.2049

convertor valutar

»=
?

mai multe cotaţii valutare

Hidroelectrica
Concurs de idei de afaceri inovative ”Money is Funny” – ÎNSCRIERI
www.hipo.ro
HackITall2
Women Professionals in the Automotive Industry
Carte - Golden calf - the meaning of interest rate
Carte - The crisis solution terminus a quo
www.agerpres.rowww.dreptonline.rowww.hipo.ro