Cum încearcă SUA să-şi prelungească dominaţia: de la quantitative easing, la tarife

După ce a dominat sistemul financiar global prin emisiune monetară masivă, Statele Unite încearcă acum să extindă această influenţă în economia reală, prin tarife vamale şi subvenţii strategice. Dar, într-o lume suprasaturată de datorii şi cu o concurenţă tot mai organizată, această nouă hegemonie industrială riscă să coste mai mult decât poate susţine economia americană.

După criza financiară din 2008, Statele Unite au stabilizat economia folosind quantitative easing (QE), o emisiune monetară masivă, posibilă datorită statutului dolarului ca monedă de rezervă globală. Astăzi, Washington încearcă să extindă această logică în plan industrial, combinând protecţionism comercial, subvenţii de stat şi politici de relocare a producţiei. Însă, într-o lume suprasaturată de datorii, cu un dolar în depreciere şi cu lanţuri de aprovizionare dominate de rivali geopolitici, această strategie nu este garantată - şi poate deveni riscantă.

• 1. QE: Arma financiară a hegemonului

Între 2009 şi 2022, Federal Reserve a injectat peste 8 trilioane de dolari în economie prin achiziţii de titluri şi active financiare. Acest mecanism a fost posibil datorită dominanţei dolarului:

- 50% (aproximatv) din tranzacţiile globale se fac în USD;

- 60% din rezervele valutare ale băncilor centrale sunt în dolari.

Lumea avea - şi are - nevoie de dolari pentru comerţ, datorii şi rezerve. Astfel, inflaţia generată de emisiunea monetară a fost exportată: SUA a menţinut stabilitatea internă, în timp ce restul globului a absorbit surplusul de lichiditate. Mecanismul a funcţionat pentru că cererea pentru dolari era structurală.

• 2. De la dolari la subvenţii şi tarife

În 2025, administraţia Trump 2 pare să adopte o strategie economică ce aminteşte de QE, dar aplicată în economia reală. Deşi planurile nu sunt oficiale în totalitate, declaraţiile şi măsurile anunţate indică o direcţie clară:

- Posibile tarife de 60% pe bunuri chineze, 25% pe automobile din UE şi Japonia;

- Subvenţii industriale masive, prin CHIPS Act, Inflation Reduction Act şi Made in America 2.0 (total estimat: 1 trilion USD).

Scopul declarat: reducerea dependenţei de importuri şi reconstrucţia bazei industriale americane.

Însă, spre deosebire de QE-ul financiar - invizibil şi absorbit organic de pieţele globale - acest "QE industrial" este vizibil, conflictual şi dependent de intervenţii directe, cu riscuri majore:

- Inflaţie internă: tarifele scumpesc bunurile importate;

- Răspunsuri externe: China, UE şi alţi parteneri pot riposta;

- Eficienţă economică scăzută: relocarea producţiei este lentă şi costisitoare.

(Pentru o analiză detaliată a eficienţei acestor măsuri, vezi articolul asociat: "De ce strategia industrială a SUA riscă să eşueze".)

Citeşte De ce strategia industrială a SUA riscă să eşueze

• 3. Un mediu economic mai ostil

Potrivit Institute of International Finance, datoria globală a atins în T1 2025 un nivel record de 324,3 trilioane USD (325,5% din PIB global). În SUA:

- Dobânzile la datoria federală au atins 3,1% din PIB;

- 19 trilioane USD în titluri de trezorerie urmează să fie refinanţate până la sfârşitul anului;

- Eficienţa datoriei a scăzut: 1 dolar de împrumut generează doar 0,37 dolari de PIB nominal.

[Nota: Cifrele provin din raportul "Global Debt Monitor" (T1 2025), publicat de Institute of International Finance. Este calculată ca raport între creşterea anuală a PIB-ului nominal global (T1 2024 - T1 2025) şi creşterea datoriei globale în aceeaşi perioadă: 4,1 trilioane USD / 11,2 trilioane USD ≈ 0,37. Reprezintă eficienţa marginală anualizată a datoriei globale.]

În acest context, spaţiul fiscal pentru o reindustrializare masivă este fragil, iar dolarul nu mai poate susţine aceeaşi proiecţie globală ca în epoca QE.

• 4. Dolarul ≠ produse americane

QE a funcţionat pentru că dolarul era indispensabil. În schimb, produsele americane nu sunt:

- SUA deţin sub 10% din exporturile globale;

- China domină lanţurile de aprovizionare globale;

- UE are propriile ambiţii industriale şi politici de suveranitate economică.

În această configuraţie, tarifele şi subvenţiile riscă să producă izolare economică, nu reconstrucţie.

• 5. Concluzie: De la hegemon tolerat la hegemon contestat

Criza financiară din 2008 a confirmat rolul central al Statelor Unite în arhitectura economică globală. Dolarul era indispensabil, iar pieţele americane susţineau întregul sistem financiar internaţional. Statele Unite nu au cerut sprijin - dar l-au primit, printr-un mecanism sistemic în care restul lumii nu avea de ales: băncile centrale au acumulat dolari, investitorii au cumpărat titluri americane, iar comerţul global a continuat să ruleze pe baza monedei emise de Washington. QE-ul a fost acceptat nu pentru că era legitim, ci pentru că era inevitabil.

În 2025, nu mai este la fel. Strategia industrială agresivă promovată de administraţia Trump 2 - bazată pe tarife vamale, subvenţii şi protecţionism - nu este absorbită pasiv de restul lumii, ci întâmpinată cu rezistenţă şi măsuri de retorsiune. SUA nu mai este percepută ca un pilon al stabilităţii globale, ci ca sursa unui dezechilibru deliberat.

Dacă hegemonia monetară americană s-a impus prin constrângerea sistemică a celorlalţi actori, hegemonia industrială de astăzi se impune prin confruntare - şi riscă să fie respinsă pentru că nu mai există voinţa (şi poate nici nevoia) de a o susţine.

Lumea care, în 2008, a susţinut implicit redresarea Statelor Unite nu va repeta gestul în faţa unei strategii conflictuale. Iar fără consens global, fără încredere partajată şi fără legitimitate instituţională, proiectul american de reindustrializare riscă să fragilizeze exact poziţia pe care încearcă să o reconsolideze.